Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Irina Georgescu Groza la Creative Writing Sundays, pe 28 ianuarie 2024, la tema: „o întâlnire (festivă sau informală) la 10/15 ani de la absolvirea liceului/facultății, la care care se întâmplă ceva cu unul dintre participanți (fost elev sau profesor)”.
― Io zic să stai cu noi. Ce rost are să te chinuiești singur acu’ că mămica nu mai e? îi spusese Damiana.
Taică-său suferise un atac vascular minor la nunta lor de argint și, copleșiți de vini imaginare, ea și bărbatul ei s-au gândit că asta e exact ce trebuie să facă.
Bătrânul se lăsase convins cu greu. Cine o să aibă grijă de sepultura maică-tii, o întrebase. Femeia făcuse ochii mari auzindu-l folosind un asemenea cuvânt, dar își amintise că rezolva rebusuri. I-a promis că vor merge cel puțin o dată pe an până în celălalt capăt al țării, să aprindă o lumânare la mormântul maică-sii și, când o fi, o să-l aducă lângă ea. Cincisprezece ani se ținuse de cuvânt.
Desigur că nimeni nu gândise că șederea lui o să fie așa lungă. Multe se întâmplaseră de-atunci. El avusese un al doilea AVC, după care își revenise binișor, iar copiii copiilor lui se căsătoriseră și făcuseră la rândul lor copii, așa că Damian Dumitru era străbunic.
În urmă cu șase luni, familia se adunase să-l sărbătorească pe Damian Dumitru la împlinirea vârstei de nouăzeci și șase de ani.
La aniversare, bătrânul, într-unul dintre tot mai rarele lui momente de luciditate, îi îngrozise pe toți când suflase în lumânări.
― Vreau să prind suta. Încă patru ani mai trebuie să mă răbdați.
Fiică-sa își dăduse ochii peste cap.
― Dacă așa vrei tu, tăticule.
Când rămăseseră doar ei, Genu îi zisese:
― Da’ taică-tu chiar n-are de gând să mai moară? Mi-a cam ajuns de când stă pe capul nostru.
― Pe capul meu, vrei să zici.
― Da’ tu nu te-ai săturat de câte scutece i-ai schimbat? Un concediu n-am mai făcut și noi.
― Hai, mă, Genule, că acu’ suntem pensionari și-o să tot avem timp de vacanțe. N-o fi nemuritor.
― L-ai auzit ce-a zis, vrea să prindă suta. O să ne-ngroape el pe noi.
― E tăticu, oftase femeia.
Bărbată-său a plecat bodogănind. S-a consolat cu gândul că, în zilele lui bune, socru-său juca table ca un maestru.
Pe la începutul lui decembrie, Damianei i-a venit ideea unei noi reuniuni de familie. Și-a invitat băieții, cu neveste și copii. Și-a amintit și de fratele ei care, după un divorț urât, își găsise în sfârșit liniștea în brațele unei femei cu zece ani mai tânără, pe care voia s-o ia de nevastă.
― Hai și tu să faci sărbătorile cu noi și adu-o și pe grăsană să i-o prezinți lui tăticu. Chemăm și un fotograf profesionist să ne facă poză pe treptele casei. Familia reunită.
― Nu mai bine ne iei la toți pijamale și facem o petrecere în pijamale, a râs Genu, care trăgea cu urechea la discuția lor telefonică.
― Pijamale la feeel! Dar asta ar fi chiar mișto. Că tot nu știam ce cadouri să iau, a zis Damiana.
Ce distracție în ziua de Crăciun, când au descoperit darurile sub brad! Pijamalele cu imprimeuri caraghioase, roz pentru fete și bleu pentru băieți, au făcut senzație. Doar bătrânul Damian protestase și refuzase categoric să le probeze. Ați dat în mintea copiilor, le zisese, și dăduse pe gât încă un păhărel de palincă, profitând de neatenția fiică-sii.
În ziua următoare, casa era ca un stup. Mirosea a mere, a scorțișoară, a portocale și, subtil, a sarmale, când s-au adunat la micul dejun. Abia pe la unsprezece, Damiana și-a amintit de taică-său.
― Aoleu, tăticu!
A deschis ușa dormitorului lui și l-a văzut. Era căzut cu nasul în covor. Bine c-am aspirat, s-a gândit ea. A dat să-l ridice. Trupul împuținat al bătrânului era țeapăn.
― E mort? a întrebat Genu din prag.
― Cred că da.
― Du copiii de-aici! strigase cineva nu se știe cui.
Apoi s-au calmat toți. L-au ridicat și l-au pus în pat, iar femeile și-au luat copiii și-au ieșit cu ei la plimbare.
În jurul patului, au rămas Genu, Damiana, cei doi băieți ai lor și fratele ei.
― Și-acu ce facem?
― Căutăm o firmă de pompe funebre.
― Nu, nu căutăm, c-o avem deja, le-a zis ea. Mai țineți minte acu’ cinci-șase ani când tăticu a avut atacu’ ăla? M-a pus să-i caut oferte și a încheiat atunci un contract de prestări servicii cu unii. Le-a plătit și-un avans, o rezervare, nu mai știu… Unde l-oi fi pus? Genule, știi ceva de contract?
― Or avea program?
― Firmele astea au program non stop.
L-au găsit în fundul unui sertar. Au sunat și le-a răspuns o femeie cu voce pițigăiată.
― Contract cu firma noastră încheiat acu’ cinci ani? Trimiteți-mi pe WhatsApp o poză să văd. Ăsta care a semnat contractul nici nu mai lucrează la noi. Păi, vă imaginați că noi mai avem la vânzare pachetul standard de deces la domiciliu? Ei bine, nu. Acum oferim servicii de lux, nu d-alea pe baza cuponului de pensie și care costă cât ajutorul de înmormântare. Avem un pachet complet. Com-plet, așa se numește. Mai multe servicii. Da, sicriu complet echipat, cruce de lemn inscriptionată, lenjerie sicriu, set de orare, mic și mare, doctor constatare deces, doctor îmbălsamare, toaletare decedat, cosmetizare… Cum ce înseamnă cosmetizare? Spălat și îmbrăcat. Da, e mai scump. Inflația, ce să vă zic. Nu fac eu prețurile. Știți ceva, eu am încercat să vă ajut, dar dacă vă încăpățânați că vreți nu-ș’ ce sicriu… Cum să mai avem modelul ăla? Nu se mai fabrică, dom’le. Unde ați zis că aveți locul de veci? Păi e la cinci sute de kilometri de-aici… Nu ne ocupăm noi de-așa ceva.
― Mi-a închis telefonul.
Cinci oameni stau tăcuți în picioare și se uită unul la altul.
― Eu cred că a murit mulțumit că a cunoscut-o și pe viitoarea soție a lu’ unchiu’.
― N-a apucat să prindă suta…
― Oare pot să returnez pijamalele astea pe care nu le-a purtat? La urma urmelor sunt noi, nici eticheta nu le-am rupt-o. Sper să găsesc bonul…
― Stăm cu el în casă? N-ar trebui dus la capelă?
― Bine că n-a murit ieri că ne strica de tot sărbătorile…
Deși așteptată, moartea lui Damian Dumitru i-a luat prin surprindere.
A doua zi, spre seară, aceiași cinci oameni se certau ca chiorii într-o benzinărie.
― Numai tu ești de vină!
― Eu am zis doar să ne oprim să bem o cafea la benzinărie. Nu puteai să mai rabzi? Nu mai aveam decât cincizeci de kilometri.
― Păi asta a fost dorința lui, să-l înmormântăm lângă bunica. Nu puteam să nu i-o îndeplinim.
― Nu era mai bine dacă îl așezam pe bancheta din spate în mașină și-l duceam așa? Îi puneam centura de siguranță… Eu m-am oferit să stau lângă el, că mie nu mi-e frică de-un om mort.
― Și ce făceam dacă ne oprea poliția?
― Aha, deci recunoști c-a fost ideea ta!
― Ba tu ai zis să-l băgăm în bula aia nenorocită și să-l transportăm pe mașină.
― Nici măcar n-am stat mult. Când au avut timp să fure cutia portbagaj? Cum au desfăcut-o așa repede, că nouă ne-a luat două ore s-o montăm?
― Nu cred că putem să mergem la poliție…
― Punem un anunț pe Facebook?
― Tăceți cu toții, nu vă mai suport, a urlat Damiana la ei.
S-a făcut tăcere. Atât de apăsătoare încât femeia le-a zis:
― Era mai bine înainte, certați-vă!
Dar niciunul dintre bărbați nu mai avea energie să continue. Trăgând cu poftă dintr-o țigară, fratele Damianei a zis:
― Nu-mi iese din cap că am fost treisprezece la cina de Crăciun.
― Treisprezece? s-a mirat Damiana socotind pe degete. Eu, Genu, tu și nevastă-ta, patru, băieții mei și neveste lor încă patru, patru nepoți și tăticu…
― Ar trebui să știi, că doar ai luat pijamale pentru toți.
Mai întâi, femeia a început să mustăcească. Apoi n-a mai putut, a izbucnit în hohote de râs. Bărbații se uitau perplecși la ea. Printre lacrimi și sughițuri, a reușit să le spună:
― Exact acum, hoții s-au oprit și au deschis portbagajul să vadă cu ce s-au ales. Cam cât credeți că le ia să ni-l aducă înapoi pe tăticu?
