Povestire de Elena Irofte și Rareș Țenț, aleasă de Marin Mălaicu-Hondrari la Creative Writing Sundays pe 31 ianuarie 2016, la tema: „povestea așteptării și preluării unui străin (unei străine) de la aeroport (gară)”.
— De unde ai zis că vine? zice Petre privind panoul de Sosiri al aeroportului Otopeni.
— München? Stai să văd ce mi-a scris, zice Marius căutându-se în buzunare.
— Ți-a trimis scrisoare?
— Nu, mă. Mi-am scris pe foaie ce şi cum, doar nu era să-mi iau laptopul după mine pentru un e-mail. La vâsta mea nu mai ţii minte aşa uşor.
— Ce vârstă, mă? Mă faci bătrân? Păi la 45 de ani mă simt mai în formă ca la 20, zice Petre aranjându-și cureaua care abia se vede de sub burtă.
— Ia uite ce scrie. Sâmbătă, 23 ianuarie, Aeroportul Otopeni, avionul de la München.
— La ce oră?
— Nu scrie, zice Marius.
— Cum nu scrie?
— Nu scrie nimic pe bilet.
— Nu pe bilet. Pe mail, zice Petre.
— Nu ştiu. N-a spus, dacă n-am scris aici.
— Și de unde-ai știut la cât să venim?
— De la nepoată-mea.
— Ce, i-a scris şi lu’ nepoată-ta? se miră Petre.
— Nu, mă. Ea e cu şcoala și se tot plimbă pe-afară. Am fost odată să o iau. Tot de la München venea și a ajuns pe la prânz.
— Și m-ai adus de la ora asta?
— Ce oră, nene, e unşpe’. Dacă se hotăra și ajungea mai repede? Făceam omu’ să aştepte. Aşa se vine, mai devreme. Te-am întrebat dacă ai ceva de făcut azi pe zi. O freci toată ziua la mă-ta și-i mai furi şi din pensie de câte-o bere. Cât dracu’ te plăteau ăia la fabrică de i-ai păpat deja pe toţi?
— Mă plăteau o pulă. N-ajungeau nici de două beri.
— Bine, boule, că ți-ai luat telefon bengos și mori de foame.
— Mai taci dracului. Nici ca tine, care te-ai zgârcit la o mie de lei să nu-ţi ia carnetu’. Noroc cu mine acum, că-l luai tu pe Eugen… cu bicicleta.
— Stai tu liniştit, că am vorbit cu cineva mai sus și săptămâna viitoare îl am înapoi. Fără niciun leu.
— Hai, că știu eu cum e cu pilele tale. Era să fac bulău pentru transportul ăla legal, de lemne. Dacă nu-l ştiam eu pe poliţai de la un prieten, o încurcam şi eu şi tu.
— Lasă, lasă. Vezi și tu la ce oră ajunge Münchenul, că nu văd nimic. Na: Budapesta, unşpe’ jumate. Praga la unşpe’ şi patruzeci. Frankfurt, doişpe’. München, din părţi. Ia du-te şi întreabă. Sau lasă, că mă duc eu. Cine ştie pe cine întrebi tu.
— Ajunge la unu şi patruzeci. Mai avem aproape două ore, spune Marius întorcându-se de la informații.
— Care două, că-s aproape trei. Hai să bem o cafea pâna atunci. Faci cinste.
— Mai bine aşteptăm pe banca aia. De-acolo vedem şi panoul când o fi să anunțe.
— Zgârcit ești! După ce mă scoli cu noaptea în cap, mă mai duci şi cu n’şpe ore înainte, nu dai măcar o cafea. Aş bea o bere, da’ conduc. Petre se așază pe bancă lângă Marius și își sprijină bărbia în palmă. Auzi, dar cum dracu’ nu te-ai gândit tu să-l întrebi la ce oră ajunge avionul? Ce ţi-a zis în mailul ăla, mai exact?
— Da’ ţi-am spus. Eram la birou săptămâna trecută. Primesc un e-mail. Că, dragă Marius, după o lungă şedere în străinătate mă întorc în ţară cu nişte probleme importante. Că are nevoie de ajutorul meu în nişte chestiuni, că mă roagă să îl aștept astăzi la avionul de München și nici n-o să rămână nerăsplătită toată treaba. Eugen. Probabil că nu putea să-mi spună aşa, pe internet.
— Şi cum a dat el tocmai de tine? Că doar eram prieteni toți.
— Păi ce, tu ai e-mail de firmă? Că uite, pe mine m-a tot bătut fii-mea la cap, că să-mi fac sait, să mă cunoască lumea şi bine am făcut c-am ascultat-o. Trei sute de euro am dat la băieţii ăia să-mi facă reclamă şi pe saituri din străinătate. Aşa m-o fi găsit. Sunt persoană importantă, ce ştii tu, Petrişor.
— Hai, lasă astea, zice Petre înlăturand o muscă imaginară cu mâna, după care se scarpină în cap. Auzi, dar tu ştii cu ce se ocupă el acolo unde e? Și apropo, unde e mai exact? În Germania?
— Ultima dată când am auzit de el era în America. Mi-a zis Gicu. Se ocupă cu ceva afaceri imobiliare. Vinde. Cumpără. Cică face bani buni.
— Şi ce vrea de la tine?
— Păi cum ce? zice Marius dându-și capul pe spate. Nu sunt eu om de afaceri? Cine învârte toate combinațiile cu lemn din zonă? Poate omul vrea să facă vreun complex hotelier la noi. Pe cine să ia partener?
— Pe tine.
— Pe mine. Să ma vezi, Petre, magnat în industria hotelieră. Saună, jacuzzi, lux. Te bag şi pe tine, stai liniştit. Şef pe instalații te fac. La complex.
— Păi ce, ştiu să repar instalaţii? Eu sunt pe electrică.
— Nu, mă, să le repari. N-auzi ce vorbesc? Am zis că te pun şef. Ce tre’ să ştii tu. Le zici la alţii ce să facă. Te muţi și tu în casă nouă, scapă mă-ta de tine.
— Auzi! Înțeleg. Te-a găsit pe internet. Ți-a scris. Știi de la Gicu că e ceva mare afacerist. De unde o şti Gicu ăsta, habar n-am, că ăla n-a ieșit din oraş de când se ştie el. Da’ dacă zici că e aşa mare șmecher de ce nu şi-a aranjat limuzină cu şofer să-l aștepte? Venim noi cu ARO să luăm magnatu’. Nu ţi se pare că ceva e dubios?
— Cum de unde știe Gicu? E văr cu mă-sa, au vorbit atunci cu îmormântarea, zice Marius și face o pauză. Ce să fie, mă, dubios? Nu suntem noi prietenii lui? De ce să apeleze la străini? Şi-n plus, omul nu are timp de pierdut. Rezolvă treburile din mers. Îl ducem la hotel şi până acolo batem şi palma pentru o afacere de ‘jdemii de euro.
— Şi ţi-a zis cât stă?
— Nu. O sta cât e nevoie. Vezi, că poate ne-o mai chema, să-l ducem de colo, colo. Vedem.
— Eu nu ştiu ce să zic, spune Petre scărpinându-se în creştetul capului. Gândeşte-te şi tu puţin. Vine încoace după atâta timp, nu anunţă pe nimeni. Are bani de-i întoarce cu lopata, da’ te cheamă pe tine să-l iei de la aeroport. Nu-ţi zice la ce oră ajunge, nici cât stă.
— Omu’ a uitat şi el. O avea destule treburi pe cap, nu se complică cu organizarea timpului. Asta fac alţii pentru el, zice Marius.
— Bine, bine. Dar ţie nu ţi se pare că prea se ascunde? Eu zic că e ceva aici.
— Zici? Dar nu cred că ne băga el în de-astea, dacă avea probleme.
— Nu zic neapărat probleme. Am eu o teorie. Şi e pe bune, că am văzut la televizor. Uite. Când o veni, să fii atent cum dă mâna cu tine.
— Adică?
— Păi. Dacă te ia de mână aşa, îţi cuprinde degetele mâinii aşa, în căușul palmei, şi-ți pune degetul mare aici, poţi să fii sigur. E mason.
— Du-te, mă, de-aici, zice Marius și îşi trage mâna înapoi.
— Zici tu aşa. Dar fii atent, că dacă face asta ori crede că eşti şi tu, ori vrea să te bage cu ei. Ai grijă, că or fi plini de bani, dar s-a dus cu libertatea ta. Masoneria e ca mafia, zice Petre avertizând cu degetul.
— Te-ai prostit de-atâta stat acasă. Petre, ia uite! Aia nu e Maria lu’ Florica?
— Care Maria? Vecina?
— Da, mă. Ea e! E şi cu ăla micu.
— Ce naiba să caute-aici?
— O fi aşteptând pe cineva.
— Pe cine naiba să aştepte, pe Făt Frumos? Că numa’ ăla o mai ia cu odraslă.
— O fi venit după Eugen, zice Marius râzând. Ia taci, că vine-ncoa’.
— Bună, Maria, ce faci, aștepti pe cineva? Salut, şmechere, zice Petre apuncându-l de obraz pe Carlos.
— Bună. Știți la ce ora ajunge Miuhenul? zice Maria.
— Münchenul? La treişpe’ patruzeci. Ai venit aici fară să ştii la ce oră ajunge avionul? Dar pe cine aștepți? îi răspunde Petre.
— Pe cine? Pe Eugen.
— Pe Eugen? se miră Petre.
— Da, spune Maria şi îl trage pe Carlos spre ea.
— Şi ce treabă ai tu cu el? zice Petre.
— Avem noi niște treburi mai vechi de-ale noastre.
— Treburi? Da, de când vă stiți așa bine? Că erai atâta când a plecat, arată Marius spre Carlos.
— De-acum opt ani, când am fost eu în Spania. Am stat la el o perioadă.
— Și ce făcea Eugen în Spania? zice Marius.
— Lucra în construcţii.
— Era ceva şef? zice Marius.
— Ei, căcat. Muta saci de colo, colo.
Marius se încruntă cu mâinile duse la piept și face un pas înapoi.
— Dar tu ai ajuns singură aici? întreabă Petre.
— Nu vezi că-s cu ăsta mic? Ne-a adus Dan, şefu’. Parchează maşina. Am impresia că şi el îl cunoaşte.
— Interesant. Tot din Spania? intervine Marius.
— N-am idee, răspunde şi îşi scoate rujul din geantă. Dar voi, aţi ajuns de mult?
— Salut, băieți, zice Dan întinzându-le mâna celor doi. A aterizat avionul?
— Ce avion? zice Marius.
— Cum, ce avion? Ăla cu care vine Eugen, zice Dan întorcându-şi capul spre panoul cu sosirile.
— Una şi cu una fac două. De unde știți voi că vine Eugen? se enervează Marius.
— De la mama lu’ Petre, zice Dan.
— De la mama lu’ Petre? Ce are mă-ta de-a face cu Eugen, Petre? se întoarce Marius către el.
— Stai dracului, liniștit. I-am zis că vin cu tine până la Bucureşti să îl luăm pe Eugen de la aeroport. Ce era să-i zic. M-a întrebat la ce oră să pună masa.
— Și a mers mă-ta să spună la tot satu’.
— N-a spus la nimeni, interveni Maria. Am trecut eu pe-acolo să-l rog pe Petre să mă ajute cu un covor pe care vreau să-l spăl și mi-a zis că v-ați dus să îl luați pe Eugen. Ce, e secret?
— Ce gură spartă-i baba.
— Nu te lua de mama.
— Mă iau de cine vreau! Auzi? Și n-am înţeles ce treabă aveți voi cu el?
— Are să-mi dea vreo zece mii de euro dintr-o afacere, zice Dan.
— Voi faceți afaceri împreună? zice Marius.
— Decât așa afaceri, mai bine dau cu mătura în faţa primăriei.
— De ce?
— Păi uite-așa. Vine la mine cu un pont sigur, îmi investește banii și după ce-i pierde zice c-a fost investiția mea. Că eu i-am pierdut, nu el.
— Şi tu de ce i-ai dat?
— Dacă-l vedeai cum arăta când ne-am întâlnit. Mare afacerist cu maşină scumpă, Rolex la mână, costum scump. Şi tu îi dădeai dac-aveai de unde.
— Ia mai…
Petre îl apucă de braţ pe Marius. Îi arată doi oameni îmbrăcaţi în mantii lungi, colorate.
— Ia uită-te la ăia. Nu scrie Eugen pe pancarta lor?
— Uelcom, Eugene, citi Marius. Da.
— O fi Eugen al nostru? întreabă Dan.
— Ce treabă să aibă ăia cu el? Nu vezi cum arată? Zici că-s din desene animate, cu tichiile alea pe cap, zice Petre amuzat.
— Cum ar fi să apară şi Eugen îmbrăcat într-o fustă din asta, râde Maria. Ia să mă duc la ei să-i întreb.
Maria îl lasă pe Carlos cu Dan. Porneşte cu paşi apăsaţi pe tocurile scurte spre cei doi bărbaţi care ţin fiecare de câte un mâner al pancartei.
— Nu vă supăraţi. Aştept un prieten. Îl cheamă tot Eugen, ca pe al dumneavoatră.
— Bună ziua, doamnă. V-aş ruga să vă depărtaţi, îi răspunde unul din bărbaţi.
Cel de lângă el se uită spre grupul de unde a venit Maria. Îşi duce încet mâna spre piept, unde are haina prinsă într-un singur nasture. Văzând, Maria face ochii mari şi îşi duce mâna la gură.
