Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Eli Bădică la Creative Writing Sundays, pe 31 martie 2024, la tema: „alegeți un text scris de alt coleg și faceți sugestii de editare”. Povestire editată de Valentin Antonescu și Eli Bădică.
(fragment)
Sunt vărsătoare de pietre. Numele meu nu are nicio însemnătate. Casa unde am crescut și unde am vărsat prima dată pietre se află într-un sat de la câmpie, chiar lângă un drum asfaltat recent de primarul Vasile. Oamenii spun că s-ar petrece lucruri ciudate noaptea pe drumul ăsta. Eu știu cel mai bine la ce se referă.
Când eram copil, chiar înainte să învăț să scriu și să citesc, bunica mea mi-a arătat cum să descânt cu pietrele pe care le vărsam. Acum treizeci de ani i-am jurat că voi respecta darul moștenit de la ea și nu voi face niciodată rău prin descântecele mele. Multe le-am uitat, dar ce-mi amintesc foarte bine e felul în care bunică-mea rostea cuvintele, intonația și, mai ales, ordinea lor într-un descântec pe care ar fi trebuit să-l adaptez pe loc, în funcție de persoana care venea la noi și ne plătea.
Bunica mea a murit de mult. Nu trece o zi în care să nu mă gândesc la tot ce m-a învățat, însă acum altul e gândul care nu-mi dă pace și care nu mă lasă să dorm în unele nopți. De când i-am făcut un descântec nevestei primarului, acum o lună, ca el să-și părăsească amanta și să se întoarcă la ea, în a șaptea piatră pe care am vărsat-o pe gură am văzut un firicel de sânge. Era prima dată când mi se arăta un semn de felul ăsta. Bunică-mea mă avertizase cândva în privința asta. Mie nu avea cum să mi se întâmple ceva, încă eram tânără. „Să ai grijă cu cine te-nhăitezi”, mă sfătuise cu puțin timp înainte să moară, dar eu n-am știut atunci la ce se referea.
Descântecul meu funcționase, iar primarul s-a întors după nici o săptămână la nevastă-sa, i-a cumpărat o mașină roșie, un Jeep nou-nouț cu care ea se dădea mare prin sat, și i-a făcut cadou mobilă nouă de bucătărie, fiindcă în timpul unei crize de gelozie femeia distrusese toate dulapurile cu un topor, amenințându-l că îl omoară dacă se mai duce la „curva aia”. Bănuiam că avea să urmeze o perioadă grea, iar șnurul roșu de sânge care pulsa de fiecare dată când ridicam în lumină piatra albă, translucidă, părea să-mi dea dreptate.
După vreo lună, mi-a bătut în poartă Carmen, blonda de la oraș mutată prin părțile noastre, despre care toată comuna știa că se culcă cu primarul. Venise aproape de miezul nopții, să nu riște s-o vadă cineva că intra la mine să-i descânt. Chipurile, ar fi vrut să se împace mai repede cu Vasile. Eu știusem că e gravidă încă de când parcase mașina pe o uliță, nu departe de casă, iar drumul principal se cutremurase. Sub pașii ei se desprinseseră câteva bucăți de asfalt. Alunecaseră spre curte și una dintre ele îmi blocase poarta. Carmen se chinuise o clipă până când reușise să dea bolovanul la o parte și să împingă poarta. Eu am văzut totul de la fereastră, apoi m-am dus repede în bucătărie, unde m-a găsit preparându-mi o fiertură ce avea să mă ajute să elimin mai ușor pietrele și să nu mă mai doară în gât zile în șir, așa cum o durea pe bunică-mea.
„Trebuie să mă ajuți.” Parfumul ei dulceag a învăluit toată încăperea. Amestecul de arome din crini imperiali și garoafe m-a dus cu gândul la florile depuse la morți. Nu s-a oprit din povestit decât atunci când am întrebat-o de ce a venit la mine. Îndruga tot felul de minciuni – o citisem imediat – să îi fac descântec de protecție pentru bebelușul ei, cum că se teme că ar putea pierde sarcina, că sănătatea ei s-a șubrezit de tot de când nu mai cântă, sau că se teme că e urmărită de oamenii plătiți de nevasta lui Vasile, dar că nu știe exact cine sunt și de ce n-o lasă în pace.
„Vreau să-mi pregătești matale un descântec bun de tot, să moară mai repede nevastă-sa.”
