Povestire scrisă de Ioana Maria Stăncescu, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 27 februarie 2022, la tema „proză care să combine un fragment epic cu unul poetic”.
Pe bancă, lângă mine, bărbatul fumează cu ochii închiși. El s-a așezat aici, naiba știe de ce. Mi-a dat bună ziua, și-a strâns poalele trenciului pe lângă el, ca pe niște aripi, și a tăcut. În curând se fac treizeci de ore de când m-am despărțit de ultimul meu iubit. Le-am numărat de dimineață, așa cum m-am obișnuit să număr tot ceea ce se poate număra.
Patruzeci de zile îi trebuie sufletului să se ridice la cer. Și până atunci, ce naiba face? Tu ce-ai făcut? Mă gândesc că poate ai stat așa, pe spate, cu mâinile sub cap, tolănit ca atunci, în iarba din fundul curții, sub nucul ăl bătrân unde ne ascundeam de arșiță și de vorbele altora. Mă place un blond, ți-am zis, arătându-ți o ață albă, lipită de rochie. Și pe mine, ai zis și ai rămas așa, cu ochii la frunzișul de deasupra noastră și ți-ai zâmbit singur. Mai târziu, mama ne-a strigat la masă și tu m-ai luat de mână și m-ai strâns tare, semn că de-acum aveam un secret numai al nostru.
De iubitul meu m-am despărțit ca de toți iubiții mei, când toate lucrurile pe care le văzusem la început la el ca fiind nu neapărat rele, dar diferite de ce voiam eu, crescuseră atât de mult încât îmi ocupau de-acum toată casa. Peste tot, bucăți din el, fără nicio legătură cu mine, zăceau aruncate care-ncotro, obligându-mă să fac pasul mare ca să pot înainta prin propria mea sufragerie. La mama acasă, eu n-aveam camera mea. Tu da, că erai băiat. Și băieții au alte nevoi, spunea mama și nu era nimeni care să o contrazică.
De dimineață, am sunat-o să o întreb dacă vrea ceva de la piață și să-i spun că i-am dat papucii lui Petru. Mama a tăcut cum știe ea să tacă, aproape cu zgomot, ia-mi niște lumânări, a zis, dar nu din astea, moderne, și a conchis o să sfârșești de una singură! Are dreptate mama. O fie ea proastă, grasă și tăcută, dar are dreptate.
Ultima dată când am fost la Mega, am luat o pungă întreagă cu lumânări, d-astea de se poartă acum, un fel de candele mărunte și roșii cum am văzut la catedralele din străinătate. Mai nou, sunt și din astea cu led. Bagi un euro și se aprind. Eu însă am nevoie să văd cum arde ceara, să duc mâna deasupra flăcării și să o țin acolo până frige, până simt că, dacă mai stau așa, după arsură o să iasă și strigătul. Al mamei a ieșit dintr-odată. Ca o vomă. Așa urla în ziua aia, bătând cu pumnii în pereți, trăgându-se de păr, dându-și palme, fugind ba la ușă, de parcă ar fi putut să plece, să dispară, ba înapoi în bucătărie, oprindu-se lângă telefon, punând mâna pe receptor de zici că voia să-l sune pe însuși Dumnezeu, ochii îi prinseră de-acum a curge, strânsese în privire tot Crișul din verile noastre, de la Beiuș, când ploile îl scoteau din matcă, făcându-l să-nghită malurile, o privire de om nebun, adâncă și neagră, din cea care nu vede, nu spune, dar nici nu tace. Din gât îi ieșeau sunete de animale. Turme de elefanți avea mama pe dinăuntru, urși și râși și mistreți și tigri. Ca toate jivinele făcea mama, doar ca o mamă nu.
Ușa de la intrare era dată de perete și eu stăteam în hol, încercând să cânt ceva, pe mutește, să conjug verbe neregulate, să zic replici din filme. E.T phone home… poate e o greșeală, poate s-au înșelat, poate… Taaaci, taaaci proasto, taaaci, să nu te mai aud ! Să nu care cumva să te mai aud! urla mama și îmi apăsa tare de tot cu palma deschisă, peste gură. Avea gust bun pielea mamei, de vară, de nuci și un pic de sânge, de la buza pe care mi-o mușcasem din greșeală, să nu vadă mama ce era acolo, pe dinăuntrul meu.
Șșșt, făceai tu pe vremuri, să nu te prind că-i spui. Nu-i spun. Ce tot vorbiți voi acolo? V-ați făcut aproape oameni mari și tot așa șușotiți. Mama stă în bucătărie, pe un scăunel fără spătar și se uită la noi. Doar trei farfurii pe o mușama cu flori. A patra s-a spart. Am spart-o eu, povestea mama, mai demult, erați voi mici, nu vă mai aduceți aminte. Când avem întrebări mama tace și-n loc de răspunsuri, ne face prăjituri. Ceva dulce în loc de ceva sigur. Auzi, mama, spui tu, dar mama nu aude, mama taie plăcinta felii, o bucată pentru tine, una pentru mine, ce rămâne vă pun vouă, la pachet, am pregătit două casolete de plastic, auzi, mama, spui tu, dar mama nu aude, capacele de plastic se închid cu zgomot, felia ta e mai mare, bărbații mănâncă mai mult, sper ca Magda să gătească bine, zice mama, tu te uiți la mine, sunt obosit, zici, atât de obosit și de sătul. Mamă, spui, Magda e vecina, nu iubita mea, dar mama nu aude, ea dă din mână și din cap și zâmbește fericită, la ceva ce doar ea vede. Tu te ridici, îți iei casoleta, o pupi pe mama și-nchizi ușa. Secretul nostru.
În ziua aia, la biserică, Magda și blondul au stat unul lângă altul. Ia uite, curva, spunea mama și cu o mână te tot mângâia pe cap. Aveai un costum bizar, cu cămașa încheiată până sus și o cravată cu vaporașe minuscule. Treizeci și două. Le-am numărat. O flotă întreagă. Și mâinile și picioarele legate. Ți le-or fi legat cu aceeași sfoară? Era din cea groasă, numai bună să țină un corp de bărbat. De unde și-o fi cumpărat-o? De pe net? Taci, proasto, zicea mama, taci că te-aude părintele și n-o să mai facă slujba! Am tăcut. Secretul nostru.
Un băiețel se apropie de bancă, târând un băț pe jos. Bărbatul de lângă mine mi-l arată.
— Vârsta perfectă ! Până-n cinci, șase ani. După aia, ajung la școală și toată lumea o ia razna.
Eu, la școală, eram de șapte. Brânză bună-n burduf de câine, spuneau. Tu însă, tu erai ăla deșteptul. În septembrie, eu aveam cruste de țărână în genunchi, iar tu, cel puțin două caiete de vacanță scrise frumos, cu alineat și cu data în colțul din dreapta sus. Ție nu-ți plăcea să fii murdar, ci cuminte. Erai atât de cuminte. Și de frumos. Ca o fetiță, zicea bunicul, iar mama îi spunea să termine cu prostiile și te trimitea cu băieții, pe malul Crișului, la concurs de aruncat cu pietre. Acolo, într-o zi, a apărut și blondul. S-a apropiat de tine, era cu un cap mai înalt, a adunat de pe jos o piatră, și-a lipit buzele de urechea ta și ți-a șoptit: auzi, tu știi să ții un secret?
