Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Veronica D. Niculescu la Creative Writing Sundays, pe 2 februarie 2025, la tema „Miracol”.
Am o durere cumplită în oase, probabil și de la ploaia care nu se mai oprește. N-am chef de exerciții, nu pot să citesc, vreau doar să zac sub pătură și să mă încălzesc.
Probabil am ațipit, dar m-a trezit sunetul strident al soneriei. N-are cine să mă caute, fie-mea vine abia mâine să mă ducă la clinică, la recuperare. De când cu accidentul vascular cerebral trebuie să exersez zilnic. Mă exasperează când lumea mă încurajează că șansele de recuperare sunt foarte mari dacă mă țin de treabă. Eu nu simt asta, mai exact am început să nu mai simt asta și-mi vine mereu să le zic s-o lăsăm baltă. Ce sens are să ne chinuim unii pe alții?
Nu pot să ignor la nesfârșit soneria, așa că mă ridic cu greu din pat și-mi târăsc picioarele până la ușă. Mă enervează lentoarea în care mă scald, piciorul care veșnic rămâne în urmă, mâna care mi-a rămas contractată ca o gheară, gura strâmbă și ochiul căzut, ca și cum jumătate din fața mea s-ar fi scurs și s-ar fi deformat sub influența forței gravitaționale. Jumătatea dreaptă nu mă mai ascultă, mă privesc în oglindă și am senzația stranie cum că n-ar fi a mea.
Descui cu mâna stângă și deschid ușa larg, fără măcar să mă uit pe vizor, deși altminteri nu fac asta niciodată. Îl privesc ca în transă pe bărbatul care pășește pe lângă mine în apartament, nu înainte de a se înclina ceremonios în fața mea. Îi răspund la fel de ceremonios, îndoindu-mă ușor din mijloc, îl invit din ochi în sufragerie și îl poftesc să ia loc pe fotoliu, cel mai comod loc din tot apartamentul, și toate astea se întâmplă de parcă ar fi cel mai natural lucru cu putință.
— Mă bucur să vă cunosc, domnule Drăgotescu. Am fost prins cu o mulțime de chestiuni și abia acum m-am eliberat, așa că iată-mă aici, îmi spune cu un aer grav, înainte de a se așeza.
Mă simt foarte ciudat, dar și cumva stânjenit. Omul din fața mea îmi pare teribil de cunoscut, dar nu știu de unde să-l iau, el nu s-a prezentat, eu nu-mi amintesc numele lui și-mi este jenă să întreb. Și totuși intrase la mine în casă ca într-un loc bine-cunoscut.
Îmbrăcat impecabil, într-un frac negru, cu papion de aceeași culoare, cămașă albă, scrobită, și pantaloni de stofă, bărbatul între două vârste pare coborât dintr-un tablou de Constantin Lecca. Mă pufnește râsul. De ce îmi vine în minte Constantin Lecca și nu altcineva? Sunt convins că inclusiv neuronii mei au avut de suferit de pe urma AVC-ului. Aveam în lucru un material despre el și îmi trece prin cap că, pe lângă pictura cu tentă religioasă pe care o tot studiasem, Constantin Lecca pictase și protipendada de pe acea vreme. Măi să fie, Constantin Lecca se născuse pe la 1800, mintea mi se duce rapid spre imaginea bărbatului cu calviție și mustață din fața mea și mă luminez, realizând cine e. Doar îl văzusem în nenumărate cărți, exact așa cum mi se înfățișa acum.
— Domnul Petrache Poenaru, dumneavoastră sunteți, ce plăcere să vă recunosc, scuzați, să vă cunosc în carne și oase, rostesc clar cuvintele, cu degetul arătător al mâinii drepte îndreptat spre el ca într-o încercare nepoliticoasă de a-l identifica, deși știu că accidentul vascular cerebral mi-a afectat inclusiv centrul vorbirii și până și fie-mea înțelege cu greu ce spun.
Ca prin minune acum articulez perfect cuvintele. Bărbatul înclină ușor din cap.
— Plăcerea este de partea mea, domnule Drăgotescu, cinstit să fiu, am venit să-l cunosc pe omul care a făcut tot posibilul să mă aducă din nou în atenția publicului larg. Dumneavoastră vă datorez aparițiile în revistele de cultură, scurtele intervenții la TV, la radio. E plăcut să-și amintească cineva de tine. Cel puțin întâlnirile cu elevii sunt încântătoare.
— Domnule Petrache Poenaru, e important ca tinerii de astăzi să știe cine este omul care a descoperit „condeiul portăreț, fără sfârșit, alimentând-se însuși cu cerneală”, citez cu însuflețire. Și nu numai ei. Personal sunt fascinat de viața dumneavoastră, de setea de cunoaștere, de câte limbi străine știați, adică știți, am spus derutat, nu știu dacă să folosesc prezentul sau trecutul. Nici acum nu înțeleg ce căutați dumneavoastră în timpurile noastre în sufrageria mea modestă.
— Ei, lăsați modestia deoparte, domnule Drăgotescu. Îmi place teribil mirosul de cerneală, dacă îmi permiteți să fac o glumă, aș putea spune că am venit și după miros, îmi răspunde bărbatul, adulmecând aerul. Iertați-mă că am tras cu ochiul, dar am observat călimara de cerneală de pe birou, știu că sunteți și colecționar de tocuri și de stilouri, nu din astea de acum, ci din cele care se fabricau pe vremuri, cu simț de răspundere. Știu că scrieți cu stiloul, am văzut reportajul acela cu dumneavoastră, acela care s-a filmat la Biblioteca Academiei Române, sunteți foarte documentat în ceea ce privește penițele, istoria lor, ba chiar și despre mine ați vorbit admirabil.
Simt un val de plăcere. Mă simt ca-n zilele bune. Aș striga la Caliopi s-o rog să ne facă o cafea, dar îmi amintesc brusc că ea nu mai este și nici cafea nu mai beau fără ea. Așa fac mereu, când mă bucură ceva, simt nevoia să împărtășesc cu Caliopi, nici acum, după aproape opt ani, nu s-a șers asta.
Omul ăsta îmi apreciază munca în condițiile în care lumea de azi nu mai are astfel de pasiuni. Mulți se-ntreabă ce-o mai vrea și deșiratul ăsta, de ce nu-și mănâncă liniștit pensia plimbând vreun nepot sau câine, sunt privit ca un ciudat, uneori oamenii zâmbesc cu îngăduință, alteori trec mai departe, la subiecte mai interesante. Iar acum vine omul ăsta și-mi face o mare bucurie. Dau din cap cu recunoștință.
— Știu că mai aveți o pasiune, relativ nouă, legată tot de scris, continuă interlocutorul meu, cu ochii pe masa ovală din mijlocul sufrageriei, transformată în birou de când am rămas singur.
Lumina e mai bună aici decât în dormitor, iar lui Miți îi place să-și facă veacul pe fotoliu sau chiar pe masă, în coșuleț. Avem lungi și plăcute conversații de liniște, eu o mângâi, ea îmi toarce și așa avem amândoi puterea să mergem mai departe.
Îl privesc întrebător pe interlocutorul meu, apoi mă uit la cărțile de pe masă. Am sau, mai bine zis, aveam plăcerea de a merge destul de des la bibliotecă, îmi place să scotocesc, să aduc le lumină subiecte demult uitate. În peregrinările pe la bibliotecă am cunoscut și câțiva oameni interesanți, dar acum s-a sfârșit. Cu mâna stângă nu pot să scriu, am încercat de câteva ori și am azvârlit cât colo stiloul care n-avea nicio vină. Nechibzuit gest, pe care l-am regretat imediat. Nici de înțeles nu mă mai înțelege nimeni, sunt nefuncțional, uneori mă simt ca tras pe o linie moartă într-o gară uitată de lume, așteptând și trăind degradarea care mă învăluie pe toate planurile. Nu mai e mult și lumea n-o să-și mai amintească de mine, decât cei care poate vor avea aceeași pasiune ca a mea, pasiune care, în toți anii ăștia de pensie, mi-a adus bucuria de a scoate la lumină lucruri inedite despre o serie de oameni din trecut, nemeritat uitați.
Domnul Poenaru îmi urmărește privirea și dă din cap.
— Nu la asta mă refeream, deși nu e timpul pierdut, rostește, privind spre teancurile de foi scrise ordonat, cu litere frumos rotunjite, aplecate spre dreapta, și spre DEX-ul și DOOM-ul făcute ferfeniță la cotor. Eu mă gândeam la caligrafie.
— Ha, ha, mă apucă un râs cumva nelalocul lui. Domnule Petrache Poenaru, sunt atât de emoționat că mi-ați călcat pragul, iar mintea mea e în alertă să vă pună tot felul de întrebări legate de viață dumneavoastră. Nici nu pot să mă concentrez, îmi vin în minte zeci de subiecte, iar dumneavoastră îmi vorbiți despre caligrafie. L-ați cunoscut pe Tudor Vladimirescu, nu-i așa? Ce fel de om era? Poate îmi spuneți din culisele Revoluției de la 1848, doar ați făcut parte din Comisia pentru eliberarea robilor. Ați …
— Domnule Drăgotescu, nu de-asta am venit. Lucrurile astea le găsiți dacă cercetați cu atenție, iar ce nu s-a spus mai bine să rămână nespus.
Petrache Poenaru își descheie haina și scoate un soi de caiet îmbrăcat într-o piele moale, de căprioară. Deschide la întâmplare și văd un scris frumos, caligrafic, cu rotunjimi uluitoare.
— Îmi place cum caligrafiați literele, cum le rotunjiți, cum faceți ovaluri perfecte. Presupun, cu penița de acolo. Mi-ar plăcea să mă uit la dumneavoastră, cred că aș putea să stau aici, nemișcat, minute întregi, cât înmuiați tocul în călimară și efectiv desenați literele pe hârtie.
Îl privesc consternat.
— Am crezut că vreți să-mi povestiți despre dumneavoastră, că vreți să scoatem la iveală ceva inedit.
— Oh, nici vorbă, se ridică amuzat de pe fotoliu Petrache Poenaru. Sunt sătul de atâtea întrebări. Eu am venit în primul rând să vă cunosc, să vă mulțumesc pentru că m-ați păstrat viu în memoria oamenilor și să vă privesc cum caligrafiați literele. N-am reușit nciodată să rotunjesc literele mari de mână așa cum le rotunjiți dumneavostră. Încântătoare pasiune aveți.
— Of, exclam stânjenit, tocmai acum când nu pot să vă fiu de folos.
Îi arăt mâna cu degetele încremenite ca o gheară. Ce n-aș fi dat să mai fiu tânăr, sau măcar să mai fiu în putere.
— Ați venit prea târziu. Nu cred că vă mai pot fi de folos cu ceva. Exercițiile de recuperare merg tare greu. Progresul e infim, dacă pot spune așa.
— Refuz să cred asta. Dar se vede un oarecare progres, nu-i așa? îmi ia mâna în mâinile lui și încearcă pe rând să-mi îndoaie fiecare deget în parte, apoi să-l îndrepte. Eu am tot timpul din lume, domnule Drăgotescu. Sunt dispus să vă vizitez în continuare, mai stăm la taclale, vă povestesc despre vremurile trecute, dumneavoastră despre vremurile prezente, vă faceți exercițiile de recuperare și sunt sigur că veți fi capabil să țineți din nou stiloul în mână și să caligrafiați litere. Vă repet, eu am tot timpul din lume, restul depinde de dumneavoastră, ce ziceți domnule Drăgotescu?
Un tunet întrerupe liniștea din cameră. Imediat aud și ticăitul pendulei de pe hol, și ploaia care bate în peretele din BCA al blocului.
Deschid ochii cu greutate. Mă încălzisem sub pătură. Îmi pipăi mâna beteagă și, pentru prima dată după mult timp, iau fiecare deget în parte, îl îndoi și-l îndrept. Din nou și din nou, de zeci de ori.
