Povestire scrisă de Mihaela Buruiană, aleasă de Ana Maria Sandu la Creative Writing Sundays, pe 13 iunie 2021, la tema „textul vostru să vorbească despre un personaj si relatia lui cu mama.”
E două după-amiaza. Nimic nu strică liniștea cartierului la ora când cei mai mulți părinți sunt la serviciu, iar bunicii își trimit nepoții să doarmă după prânz. Doar copiii cu cheia la gât scapă de somnul obligatoriu. Cami nu stă cu cheia la gât, fiindcă mama ei e acasă, dar nici nu doarme. Mama, în schimb, cade răpusă pe canapeaua din bucătărie, după cele câteva ore petrecute la școală, cu atâția copii gălăgioși care o strigă mereu „tovarăăăășaaaa!”. Mama e învățătoare. Cami se laudă cu asta de câte ori are ocazia. Să doarmă însă nu poate și nici pe mama nu-i place s-o vadă dormind. Fața i se schimbă în somn și gura i se cască ciudat și uneori scoate un zgomot gâjâit, ca o respirație grea, șuierătoare, care pe Cami o sperie. Atunci sare de pe scaunul ei de la masa din bucătărie, unde mama a lăsat-o desenând, și o scutură tare de umăr.
— Trezește-te! Nu muri! Mama! Trezește-te!
Mama deschide ochii buimacă și, de acolo, din vis, îi răspunde cu o voce răgușită:
— Gata, nu dorm. Doar închid ochii un pic. Desenează acolo și-mi arăți pe urmă…
Fraza îi rămâne în aer, pleoapele îi cad lent la loc, capul îi alunecă înapoi pe pernă. Respirația ei grea se aude tot mai regulat. Cami se întoarce la masă, dar nu-și reia imediat desenul, ci o mai urmărește o vreme cu atenție, nu cumva să scoată iar sunetul acela oribil. Dacă nu s-ar mai trezi mama… nici nu poate să ducă gândul până la capăt. Odată, a văzut-o bolborosind așa și apoi rămânând nemișcată. Degeaba a strigat-o și a scuturat-o ea, mama nu s-a trezit. Tata era în delegație și atunci, ca și acum. Nici nu știe când a coborât un etaj până la vecina de dedesubt și a bătut tare în ușă:
— A murit mama! A murit maaamaaaaaaa!
Vecina n-a stat pe gânduri. N-a pus întrebări. A urcat în urma ei și s-a dus direct în dormitor. A stropit-o pe mama cu apă, apoi a ajutat-o să se ridice în fund. Femeile păreau să se înțeleagă din priviri și nu s-a rostit niciun cuvânt despre motiv. Parcă plutea în aer o cunoaștere adâncă, ce venea din experiențe comune. Cami nu știa ce se întâmplă, vedea numai că mama se mișcă iar, vorbește, îi zâmbește, chiar dacă avea un aer chinuit și mâinile îi tremurau. Vecina a încercat să scape de „aia mică” și a trimis-o afară la joacă. Mama i-a zis că gata, a trecut, să nu mai plângă, n-o să se întâmple nimic rău. Câteva zile pe urmă, mama a fost tot palidă și slăbită, iar vecina a tot venit pe la ele. Pe urmă, mama s-a făcut bine, dar ea a rămas cu spaima asta de atunci.
Ia culoarea roșie și umple conturul trasat mai devreme: e rochia prințesei. Îi place să deseneze prințese și rochii și, uneori, pisici și păsări, case și flori. Are un caiet întreg plin cu desenele ei. Mama îi zice că e talentată și că o s-o dea la Casa pionierului când o să fie mai mare. Așa că abia așteaptă să crească, să meargă și ea la școală. Dar trebuie să mai aștepte un an, acum are doar șase și mama a zis că e prea devreme. Să mai copilărească un pic. Chiar și așa, a învățat deja să citească singură, de pe cărți și ziare, iar Mona o învață și engleză.
Mona e vecina de alături, cu doi ani mai mare decât ea și un pic cam băiețoasă. Slabă, tunsă scurt și cu mersul săltat, este prietena ei cea mai bună. Bine, mai este și Lenuș, dar cu Lenuș este prietena cea mai bună la grădiniță, cu Mona, acasă. În fiecare zi, se întâlnesc fie afară, fie la Mona. Mama nu le lasă să se joace în apartament, că fac gălăgie și dezordine. Afară, la soare, alergați, jucați-vă în aer liber, că de aia sunteți copii. Ele se joacă și afară, cu ceilalți copii de vârsta lor, o droaie în cartier, dar în casă sunt numai ele două și pot să-și spună secrete. Așa că se duc la Mona, unde e mereu întuneric și miroase a pipi de câine de la pekinezul familiei. Cami însă se străduiește să respire pe gură și, după primele minute, nu i se mai pare așa de rău.
S-ar duce și acum să vadă dacă Mona doarme sau vrea să se joace, dar nu poate s-o lase pe mama singură. Trebuie s-o păzească. Se uită la ceasul de pe perete. Mama i-a zis că, atunci când ajunge linia mare la doisprezece, se trezește, că trebuie să ia pastila. Acum e abia la zece. Tata a lăsat-o pe ea responsabilă în lipsa lui: să-i aducă aminte să-și ia pastilele și să fie cuminte, fiindcă mama nu are voie să se supere. Când e plecat în delegație, sună în fiecare seară, să se asigure că mama e bine și că ea o ascultă. Când aude țârâitul telefonului din hol, Cami aleargă să vorbească și ea cu tata, fiindcă altfel nu are voie să-l folosească. De obicei, se uită cu jind la cadranul rotund și-și bagă degetele prin găurile din dreptul cifrelor, dar nu ridică receptorul. Nici n-ar avea pe cine să sune acum. Dar când o să fie mai mare, o să vorbească toată ziua la telefon cu prietenele ei. Odată, când se juca de-a centralista, a ridicat totuși receptorul și a auzit o voce, dar mama i-a zis să-l lase repede la loc, că e cuplajul și o s-o certe vecina. Așa că atunci când sună tata, e sărbătoare: ea-i răspunde că e cuminte și-l întreabă când se întoarce și ce-i aduce. El râde și îi zice de fiecare dată că e surpriză.
Rochia de pe hârtie e gata, mai are de desenat coroana și poate-i face și niște flori în mână. Ridică hârtia s-o admire mai de departe. În poziția asta, pare că rochia prințesei este o pată roșie pe rochia mamei. Ca atunci, demult, când a leșinat. Își mută mâna și își dă capul pe spate. Acum rochia vine în prelungirea capului mamei. E adevărat că e un cap mare pe un corp mic, dar dacă-și mijește ochii, nici nu se observă. Își închipuie că mama e Albă-ca-Zăpada, iar ea e prințul care o găsește în pădure. Sau că mama e Frumoasa din pădurea adormită, iar ea, prințul care trebuie s-o trezească cu un sărut.
Când limba mare a ceasului ajunge la doisprezece, Cami se ridică de la masă și se apropie de canapea. În mintea ei, tocmai a coborât de pe un cal alb și a zărit-o pe prințesă întinsă. E atât de frumoasă! Câteva secunde, doar o admiră așa, apoi se apleacă și, încet, delicat, îi lasă un sărut pe buze. Acum ar trebui ca prințesa să deschidă ochii și să exclame surprinsă „Vai, ce mult am dormit!”. Sau să se ridice și din gât să-i sară mușcătura de măr otrăvit de mașteră. Apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Numai că prințesa ei nu se trezește. Are în continuare ochii închiși, iar dinspre gura ușor căscată nu se aude niciun zgomot. Pata roșie de pe hârtie se face tot mai mare și se întinde peste hainele mamei, înghite canapeaua, o acoperă și pe ea și, în scurt timp, inundă toată bucătăria. Cami tresare și țipă. Dinspre canapea, se aude vocea mamei:
— Ce e? Gata, m-am trezit, că m-ai și speriat.
