Povestire scrisă de Dana Voicu, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Îndeplinește condiția primară a literaturii, aceea de a emoționa: două surori certate, ambele la azil, cărora rudele le aranjează o întâlnire. Fără patetisme proaste, efecte ostentative, pe scurt, un text bine ținut în frâu. Din păcate, prea multe explicitări – povestirea ar fi avut mult de câștigat lăsată fără atâta context, fără finalul care dezvăluie (prea mult) situația.”
— Trebuie să se vadă, zise femeia. Gândește-te că Eva e foarte bătrână și întreabă tot timpul de ea.
— Și dacă încep să se certe? Dacă se supără și după aia le e rău? Ne ceartă doctorul că le-am tulburat liniștea. Și cum le explic că sunt amândouă acolo?
— Găsim noi o soluție, îi spunem Evei că Flori e aici la recuperare și lui Flori că… Eva e aici pentru un tratament special. Vedem atunci.
A doua zi femeia și bărbatul intrară îngrijorați pe poarta azilului. Vorbiră cu asistenta să o aducă întâi pe Flori și peste o jumătate de oră pe Eva: „Vrem să se vadă, dar ele nu-și vorbesc de ani de zile, nu știm cum va fi”, îi zise bărbatul. Curtea azilului era curată și plină de flori. Găsiră un loc la umbră și așezară patru scaune. Aveau emoții.
De după colțul clădirii, apăru scaunul cu rotile împins de infirmieră și o văzură în el pe Flori, toată numai zâmbet. Demența senilă de care suferea o făcea copilăroasă și blândă. Femeia și bărbatul se ridicară și îi veniră în întâmpinare.
— Săru-mâna mamă, ce mai faci?
— Aaaaaa, mă gândeam eu cine să fie? zise Flori veselă.
— Păi noi, mamă, cine altcineva, zise bărbatul aproape urlând, pentru că știa că mama lui nu aude bine.
— Vin peste o oră să o iau, zise asistenta. Să o lăsați în scaunul cu rotile, că se ridică greu.
Florentina privea curioasă mușcatele roșii din ghivece. Studia atentă curtea.
— Aici e la voi acasă? întrebă ea.
— Nu, mamă, aici e la clinică la domnu’ doctor. Nu știi, am venit aici la tratament…
— Deci tu ai făcut locul ăsta pentru mine. Bravo!
— Da, mamă, și uite, pentru că avea nevoie de recuperare, am adus-o aici și pe Eva. E și ea aici și vrea să te vadă.
— Eva, aici? Să mă văd cu ea? Flori se schimbă la față și începu să tremure. Femeia și bărbatul se uitară unul la altul îngrijorați.
— Voi mă omorâți cu zile! Nu cred că sunt în stare, nu, nu, zise dând din cap sfârșită.
— Gândește-te că e foarte bătrână… și ea vrea să te vadă, tot timpul întreabă de tine, spuse femeia. Îi e dor de tine! Te rog eu!
— Bine, fie. Of!
Se lăsă o tăcere blândă și Flori văzu iar ghivecele cu flori: unde suntem aici? Bărbatul dădu să-i răspundă, dar în acel moment zări scaunul cu rotile în care era adusă, slăbită și firavă, Eva. Sări de pe scaun și o preluă de la îngrijitoare.
— Dragul meu, ai venit, zise Eva bucuroasă.
— Da, Eva și uite cine mai e aici! Surprizăăăă! zise el cu o bucurie exagerată.
— Ia te uite! râse Eva mirată și cu o urmă de bucurie. Ce faci, Flori dragă?
— Bine, d-alea nefăcute, zise Flori cu subînțeles.
— Am adus-o și pe ea aici, la recuperare, Eva! Aici la domnu’ doctor, că e foarte bun.
— Aaaa, ai ajuns și tu aici, zise Eva cu un surâs răutăcios. Da’ ce te doare?
— Eeee….
— O dor picioarele, ca și pe tine, are nevoie de tratament, urlă bărbatul.
— E, asta e, zise Eva. De la o vârstă nu mai poți aștepta mare lucru.
— E, da, zise Flori. Tu toată viața ai fost o răsfățată.
Eva se facu că nu aude remarca. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Cele două bătrâne se studiau una pe alta cu atenție, fiecare țintuită în scaunul ei cu rotile. Păreau surprinse amândouă de înfățișarea celeilalte. Mila li se citea în priviri. Eva era foarte slabă, aproape un schelet, iar Flori palidă și cu o privire rătăcită. Amândouă aveau părul alb tuns scurt și purtau bluze cu flori, foarte colorate.
— Și, mai lucrezi, Flori dragă? întrebă Eva după o vreme.
— Nu, zise Flori confuză.
— Dar ce faci?
— Eeeee, păăăi… nu știu, îți spun eu altă dată, zise ea misterios.
— Cum adică, nu mai lucrezi, nu mai desenezi?
— Nu, nu știu. Hai, lasă-mă.
Se lăsă o tăcere tensionată. Bărbatul și femeia se priviră îngrijorați.
După o vreme, Flori reveni în conversație:
— Tu ce faci? Te ține aici băiatul meu în puf, toată viața ai fost răsfățată.
— Ei, cum a dat Dumnezeu. Trebuie să ne supunem. Asta e. Nu mai pot să fac mare lucru, nu mă mai ajută picioarele, stau mai mult în pat. Dar de ce nu mai lucrezi, dragă? Ce faci toată ziua?
— Lasă-mă în pace, ce treabă ai tu cu ce fac eu. Tu toată viața te-ai distrat. N-ai avut nici copii să-i crești.
— Așa e, dar m-am purtat cu copiii tăi ca și cum ar fi fost ai mei, zise Eva cu tristețe. Și uite că Dumnezeu m-a răsplătit, nu m-a lăsat să mor singură.
— Ai avut noroc tot cu băiatul meu să aibă grijă de tine. Eva se uită tristă la ea și tăcu. După o vreme spuse împăciuitor:
— Știu ce greșeli am făcut în viață, nu-mi mai spune. Nu uita că am avut mereu grijă de tine și te-am ajutat.
Flori dădu din cap a aprobare și oftă adânc. Părea că-i pare rău de ce a zis mai devreme. Privirea i se opri pe ghivecele de flori. Eva o întrebă iar, ca o profesoară pe un elev leneș:
— Da’ de ce nu mai lucrezi?
— Nu știu… cum o vrea Dumnezeu, El știe. Nu mă mai descoase… îți spun eu altă dată.
Se lăsă tăcerea între ele. În aer pluteau cuvintele nespuse. Bătrânele se întristară.
— Flori, Eva, hai mai bine să vă fac o poză cu telefonul. Hai să apropiem scaunele, zise femeia.
— Să ne faci nouă o poză, acum, așa? întrebă mirată și amuzată Eva. Cu telefonul? Telefonul tău face și poze? Adevărul e că nu mai avem o poză împreună de când eram mici. Să ne faci o poză acum, așa? În starea asta avansată de degradare fizică? Eu știu ce să zic…
Între timp bărbatul apropiase scaunele cu rotile și cele două bătrâne erau acum aproape una de cealaltă. Flori îi luă mâna Evei și începu să o mângâie.
Femeia scoase telefonul mobil.
— Așa, acum uitați-vă la mine!
Eva începu să-și aranjeze părul cu mâna.
— Aoleu, nu m-am pieptănat.
— Nu-ți mai trebuie, zise Flori, râzând.
— Hai, la mine, uuu, zise femeia, făcând poze.
— Vai de noi, zise Flori râzând în hohote și Eva se molipsi de buna ei dispoziție. Zâmbea cu subînțeles.
— Gata pozele, sunteți foarte frumoase, zise femeia.
— Eeeei, zise Eva cochet.
— Două babe, zise Flori râzând. Atmosfera se destinse, devenea plăcut. Cele două bătrâne încercau vizibil să facă față întâlnirii.
— Da’ câți ani am eu, întrebă Flori?
— Ai 80, mamă, zise bărbatul. Și tu Eva ai 90.
— Doamne ferește, izbucniră amândouă râzând.
O vreme tăcură cu fețele înseninate, ținându-se de mână. Păreau două fetițe cu părul alb.
De după colțul clădirii se zări venind cu pași ușori asistenta. Se apropie și zise: am venit să o iau pe doamna Eva. Flori îi mângâia mâna Evei fără oprire. O luă și i-o pupă cu drag. Îi spuse hotărât:
— Te iubesc!
Eva oftă ușor și, după o vreme spuse încet:
— Și eu te iubesc.
Se lăsă liniștea.
— În situații din astea prea multe cuvinte nu-și au rostul, se scuză Eva în fața celor prezenți.
Asistenta, bărbatul și femeia se chinuiau să-și ascundă lacrimile apărute instantaneu. Eva se îndepărtă în scaunul ei cu rotile și Flori întrebă nedumerită: unde pleacă? Unde suntem noi aici?
Peste o săptămână Dumnezeu bunul se hotăra să o ia la el pe una dintre cele două surori.
