Povestire scrisă de Dinu Marina, aleasă de Ciprian Măceșaru la Creative Writing Sundays, pe 26 mai 2024, la tema: „scrieți o povestire în care un personaj din zilele noastre poartă o conversație cu o personalitate din trecut”.
— Prima dată când l-am ucis, îl uram cu adevărat.
Privește undeva adânc, în spatele muchiei de jos dintre perete și podea. Are părul în dezordine și e puțin transpirat. E dolofan, un fizic mai degrabă neîngrijit decât hedonistic. Un fel de Elvis târziu.
— Îi simțeam tot mai aproape respirația împuțită, duhoarea de animal îngrozit care moare, strângeam tot mai tare mânerul spadei, mâna îmi tremura de durerea strânsorii, și împingeam, împingeam înverșunat și năuc, împingeam până când scrâșnetul înfundat al metalului care își face loc printre coaste se sfârșea cu un trosnet. Împingeam până când spada devenea grea de greutatea lui, și ochii lui holbați se încețoșau la distanță de o palmă de ochii mei holbați.
Face o pauză și își ridică ochii, te fixează cu o privire indiferentă.
— Ucigașul tatălui meu, al mamei mele, un nenorocit complotist de bazar.
— Și apoi?
— Apoi am devenit mai îndemânatic. A doua oară, și a treia, și a patra… de fiecare dată când îl ucideam, împunsătura bezmetică devenea tot mai hotărâtă, mișcările se înlănțuiau de la sine. Știam ce am de făcut și o făceam cu precizie, o făceam tot mai bine.
Își aprinde o țigară și privește, la fel de indiferent, cum se ridică primele două rotocoale de fum.
— Apoi am simțit prima oară plăcerea. Nu știu a câta oară era când aveam să îi înfig spada în piept, putea să fie a douăzecea, a două suta, a două mia oară. Și dintr-odată, m-am trezit așteptând momentul. Simțeam greutatea spadei în mână înainte s-o apuc, și voluptatea gestului încă neînceput mi-a deschis ochii larg și mi-a pus pe față un rânjet de hienă. Când, în sfârșit, l-am împuns, rânjetul lacom era încă acolo, sub ochii mei bulbucați.
Se joacă cu pachetul de țigări.
— Fumatul ucide! Un fel de otravă, zice.
Zâmbește.
— Am descoperit că plăcerea asta nouă și ciudată înlocuise ura. Gestul în sine nu-mi mai ajungea. Am început să caut privirile celor din jur, am început să fac din uciderea lui un ritual, un spectacol, am început să-mi găsesc plăcerea în spaima lor. O piruetă felină, un atac din stânga, ba nu, din dreapta, joacă-te puțin… încă puțin, prada nu e destul de îngrozită, publicul nu e destul de încordat. Lasă-i puțin loc, să creadă că poate va scăpa.
Te privește senin, privirea nu mai e pierdută în amintiri, e vie.
— Atunci, privind cu coada ochiului la cei din jur, te-am văzut și pe tine, prima dată.
— Prima dată?
— Prima dată erai neliniștit, nu știai cum are să se sfârșească totul. Ba da, știai câte ceva, dar nu văzuseși cu ochii tăi. Priveai surprins și încordat. Foarte rar mi se întâmplă să uit ochii care privesc ultima scenă. Milioanele de perechi de ochi sunt toate aici, în memoria mea. Erai acolo și în ochii tăi am recunoscut încântarea mea bolnavă. Nici tu nu-l urai. Și tu savurai scena, ca și mine. Erai acolo pentru mine, în același fel în care eu eram acolo pentru tine. Sigur, vina, păcatul lui justifica încântarea amândurora; puteam, nevinovați, să ne bucurăm împreună de deznodământ, tu acolo, ascuns, printre sutele de ochi, eu dincolo, o singură pereche de ochi, fericiți. Foarte rar mi se întâmplă să uit ochii care privesc ultima scenă.
Țigara s-a fumat în mare parte singură, agățată în teșitura scrumierei. Se stinge tot singură, el o privește distrat.
— Ai spus că nu-l mai urăști.
Ignoră întrebarea și își continuă ideea.
— Am spus „prima dată”. Te-am mai văzut apoi de câteva ori, a început să-ți placă. A treia sau a patra oară, te-ai așezat chiar în față, să poți vedea mai bine. Să mă poți vedea mai bine. O piruetă, un atac din stânga, un atac din dreapta, rânjetul lacom… M-a ajutat că ai revenit. Și totuși, sunt ca tine, mi-am spus. Și totuși, ești ca mine.
Dacă îl mai urăsc… Ce putea să facă? Putea să fie altfel? Putea el să fie altcineva decât este? Regele este ucis. Regele moare. De când sunt regi pe lume, cel mai banal traseu al vieții lor a fost să ucidă și să fie uciși. Poate fi el altfel? De fiecare dată, comite abominabila crimă, de fiecare data îl ucid. A început să-mi fie milă de nenorocit. Mereu el și eu, părtași nedespărțiți la repetabila abominație, am început, în mine, să îl văd pe el. Am început, în el, să te văd pe tine. E un lucru care mă îngrozește.
— Ai încercat să schimbi ceva? Poate să urmezi alți pași, să iei alte decizii.
— O, de câte ori! Împreună cu cele mai strălucite minți ale literelor, cuvintelor și scenei. Am cântat pe Broadway, am trăit în trecut și viitor. Am renunțat la spadă. Am renunțat la titlu și m-am mutat la corporație. Degeaba. Regele moare. Regele este ucis. E singura soluție. E atât de simplu, superb, zdrobitor de simplu. Nu există evadare din cercul ăsta.
— Și astăzi?
— Astăzi îl voi ucide din nou. De zeci de ori. Pe cele mai mari scene din toate colțurile lumii. Regele a fost ucis. Regele va muri. Mii de oameni vor fi martori. O să vii și tu? Nu contează, în mulțime vor fi destule fețe cunoscute. La sfârșit, veți aplauda. Veți discuta, veți scrie, vă veți trăi viețile ca și cum nu s-a întâmplat nimic, până data viitoare când ne vom întâlni.
— Și tu?
— Eu… am obosit.
Cortina cade încet, dar nu între voi, ci undeva în spatele tău. De după cortină se aude un ropot de aplauze. Simți cum în mâna dreaptă te apasă greutatea unei spade.
