Povestire scrisă de Dana Voicu, aleasă de Elena Vlădăreanu la Creative Writing Sundays, pe 12 februarie 2023, la tema: „o povestire cu cinci personaje, fiecare să fie identificabil, să fie din aceeași familie și/ sau prieteni; de familie, dialog”.
A trecut o lună de la accident. Nasul e încă fragil dar mi-au scos pansamentele. Am dinții, ăia care mi-au mai rămas, legați cu niște elastice, cei de sus cu cei de jos. Cică așa se sudează maxilarul fracturat, altă cale nu e. Trebuie să mai stau așa vreo două săptămâni. Nu pot deschide gura, vorbesc și beau lichide cu dinții strânși. Buzele sunt aproape vindecate, mi-au scos firele. Nu doare, dar trebuie să am grijă. Am slăbit 20 de kilograme. În somn mi se lovesc genunchii unul de altul. Stau singură acasă și aștept să mă fac bine. Radu e plecat la muncă până pe la patru. Când vine, mă ia și mergem la spital pentru controlul zilnic. Doctorul îmi desface elasticele și curăță rănile, verifică tot, după care îmi leagă iar dinții. Câteodată pune mâna pe bisturiu și mai repară ceva. Atunci doare rău. Știu că vrea să-mi fie bine, dar controalele astea au devenit coșmarul vieții mele. Îmi zice că miza e mare, după un asemenea accident riscul e să rămân cu fața strâmbă. Stau cuminte și fac ce zice el.
Mi-a dat drumul din spital doar pentru că stau în apropiere și ajung ușor la control. I-am promis că nu ies aiurea din casă și că mă feresc de frig și bacterii. Dar nu mai pot.
N-am văzut-o de o lună.
— Azidupăcontrolmergemlaea.
— Măi, nu-i bine, știi ce-a spus Varlam.
— Eledoctor… cesășpună!… Euștiumaibine… tlebuiesă-mivădcopilu!… Dacăcredec-ammulit?
Niște lacrimi dau să iasă, dar le trimit imediat înapoi, dacă plâng îmi curge nasul și dacă-mi curge nasul nu mai am pe unde respira că gura e legată.
— I-au spus ai tăi că ești plecată puțin. Stai liniștită.
— N-amîncledeleînaimei… Știicătâmpitademaică-mea… i-aalunecatsuzetaînveceu șii-aspuscăamâncat-oșarpele… Trebuies-ovăd.
Fac un efort mare să vorbesc și să mă fac înțeleasă. Obosesc. Trag sacadat aer pe nas și mă înroșesc. Radu cedează.
Îmi petrec restul zilei probând haine și privindu-mă în oglindă. Blugii cad de pe mine, așa că iau o rochie care stă ca pe gard. Nu mai am părul lung, e tuns periuță, a fost năclăit de sânge, nu s-a mai putut salva nimic. Pielea mi-e galbenă și plină de pete violacee. Parcă sunt o bătrână muribundă, nu o femeie de 26 de ani. Cel mai greu o să-mi fie cu vorbitul. Dacă nu mă înțelege?
La ușă, mă întăresc cât pot și sper ca maică-mea să nu înceapă să bocească. Când a venit la spital am fost nevoită s-o dau afară din salon, șuvoiul ei de lacrimi mă făcea și pe mine să plâng și nu mai puteam respira.
— Săru-mâna!
— Bună, Radu!
Mă vede în spatele lui și lacrimile îi țâșnesc instantaneu din ochi împreună cu un geamăt.
— Potolește-te! îi zic și-i fac semn cu degetul ca la copii când nu sunt cuminți.
Își șterge rapid obrajii.
Precipitată, strigă cu o voce fals veselă:
— Măriuca, ia uite, buni, cine a venit la tine!
Fetița apare în fugă din dormitor, ne vede și se aruncă în brațele lui Radu.
— Taaati! Tati! Tati!
— Iubita lu’tata! Ce-ai crescut!
În spatele ei apare și taică-miu, trist și abătut.
— Ce faci, tată?
— Bine, zic. Și dau din cap a siguranță.
— Du-te și la mami! Ia uite, a venit și mami, zice maică-mea luând copilul din brațele lui Radu și împingându-l spre mine.
Măriuca se uită cu frică la mine, scâncește și dă să fugă. Bunica o prinde de mână și insistă:
— Unde fugi, du-te la mami, e mama ta, nu fi sălbatică!
Mi se întunecă privirea de nervi, o iau pe maică-mea de umăr și-i zic șoptit:
— Eștiistelică… nutemaibăga… vorbesceucuea.
Mariuca scâncește și Radu o ia în brațe.
— Iubita mea, liniștește-te, nu trebuie să-ți fie frică. E mami, doar că s-a lovit la nas. Ca și tine, când ai căzut din leagăn, ți-aduci aminte?
Ai mei au niște priviri de animale rănite.
Mergem în sufragerie, ne așezăm pe canapea. Maică-mea aduce prăjituri.
— Tu ce poți să mănânci? mă întreabă cu milă.
— Nimic… dă-minișteapă… șiunpai.
— Ce-a mai făcut fetița tatii? o întreabă Radu pe Măriuca.
— Mă joc cu bunicu și vreau acasă la tine. Când vin acasă la tine?
— Tati mai are un pic de treabă și după, vine și te ia.
— Du-te și la mami în brațe, bunelule! îi zice taică-miu.
— Las-o! îi zic.
Măriuca se drăgălește cu taică-su și râde. Inima mea aleargă pe undeva prin burtă și a înnebunit de dor.
Mama îmi aduce paharul cu apă și se uită la copil cu reproș. Beau apă cu paiul. Măriuca devine interesată și se uită pe furiș la mine.
Îi prind privirea și îndrăznesc:
— Viicuminedincolo… îndolmitor?
— Du-te cu mami, îți arată ceva acolo, zice Radu.
— Nu e mami, zice ea.
— E mami, se trezesc ai mei vorbind în cor.
O iau ușor de mână și o conduc dincolo.
Inima mi-a ajuns în gât.
Mă așez în genunchi în fața fetiței, o iau de mâini și o întreb:
— Tuștiicinesunteu?
Dă din cap că nu.
— Suntmami.
Capul spune iar nu dar în ochi îi văd dorința să fie da. Îmi stăpânesc tremurul mâinilor și o mângâi încet pe creștet, pe obraji, pe umeri. Răsuflarea ei caldă se precipită. Pare că nu înțelege, suferă și nu mai are răbdare.
— Viilamine-nblațe?
Nu se opune. O cuprind și o strâng ușor la piept. Stă cuibărită ca un pui. Mă miroase. Mă respiră. Și eu pe ea. Trec secunde lungi în care căldura dintre noi e ca un cuptor. Se desprinde din brațele mele și-mi șoptește uitându-mi-se-n ochi:
— Maaaami!
Împing la loc niște lacrimi și răsuflu ușurată.
Îmi atinge încet fața.
— Uite… vezi… mamialebuba… darosă-iteacă. Mamiaredințiilegați… căașaazisdoctolu. Rânjesc ca să vadă elasticele. Vrea să-mi bage mâna în gură. O opresc delicat.
— Ușorcăodoalepemami.
Mă mângâie pe cap cu grijă mare.
— N-aaai păăăr luuung.
Fetița mă ia ea acum de mână și mă târăște veselă în sufragerie:
— E mami, e mami, strigă țopăind.
— Ți-am zis, bunelule, că e mami, zice tata sfătos.
— Doamne-ajută, zice și maică-mea oftând. Radu, îți aduc o bere?
— Nu, săru-mâna!
— Tati, ea e mami a mea!
— Da, păpușă, e mama ta!
Parcă plutesc. Mi-a mai venit inima la loc. Mă așez pe canapea. Măriuca e foarte veselă și-mi sare în brațe. Mă înconjoară cu picioarele pe după mijloc și începe să mă călărească.
— Mami, calul, mami, calul… hop, hop, hop.
În timpul unei sărituri, se dezechilibrează și-mi dă un cap în nas. O durere cruntă mă cuprinde și mă bușește sângele. Radu o ia din brațele mele, taică-miu și maică-mea se reped la ea:
— Reao, uite ce-ai făcut!
— Țțț, trebuie să sari tu întruna, mă bunelule! Nu-i frumos! Ai lovit-o pe mami!
— Calmați-vă, strigă Radu aducându-mi șervețele.
Încerc să-mi opresc sângele. Fetița plânge și întinde mâinile spre mine. Maică-mea o smucește. Mi se taie picioarele.
— Las-oînpace, încerc să protestez, dar simt că mi se duce aerul. Hai, îi zic lui Radu luîndu-mi geanta.
— Maaami, taaati! strigă Maria disperată.
— Uite că pleacă dacă ai lovit-o, bunelule!
— Nu mai urla că tot cu noi rămâi!
— Ați înnebunit? Are doi ani jumate, e copil, vă rog io, n-o mai certați, le zice Radu apăsat.
O ia pe Maria în brațe și-o sărută.
— Pa iubire, liniștește-te, mai stai un pic aici la bunici, numai un pic.
O îmbrățișez și eu tare și fug pe scări să nu-i mai aud plânsul.
Ieșim în stradă. E întuneric. Respir greu și am grijă din nou să întorc lacrimile din drum. Radu mă ține strâns de după umeri: șșș.
