Povestire scrisă de Răzvan Macovei, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 19 iunie 2022, la tema „un text inspirat de o fotografie”.
Mă pufnește râsul când mă gândesc că am visat cinci ani să fac asta, adică să frec pula. Să mă trezesc într-o marți și să nu trebuiască să merg la muncă. Să-mi fac programul meu, să învăț să codez câteva ore, apoi să citesc, să merg la sală sau să mă văd cu prieteni. Mi-am dorit asta atât de mult încât am stat cinci ani la jobul ăla infect, deși fiecare zi era horroreanu, am strâns din buci ca să pun destui bani deoparte și nu mi-am luat nimic mai scump decât niște blugi Levi’s. Pentru ce? Ei bine, pentru asta. Mă rog, pentru ce credeam eu că o să fie asta.
N-am mai ieșit din casă de trei zile. N-am mai făcut duș de trei zile. În schimb am băut vodcă și cola și m-am jucat Red Dead Redemption ca ultimul ratat, de trei zile. Clișeu, right? Gaming addiction și curul murdar, name a better duo. Nu sunt doctor, dar cred că diagnosticul clinic pentru mine e depresie-muci. Credeam că acum o să fie perioada în care mă reinventez. Am avut dreptate. M-am reinventat în Cel Mai Ratat Om. Salut, sunt Cel Mai Ratat Om! Sunt atât de ratat, încât dacă ai organiza un turneu prin care să afli care este cel mai ratat om, eu aș câștiga turneul. Pe locul doi ar fi cineva foarte, foarte ratat, dar mai puțin ratat decât mine. Sunt atât de ratat, încât dacă aș sta în fața unei oglinzi magice care are toate răspunsurile și aș fi gen oglindă, oglinjoară, cine e cel mai ratat om?, oglinda mi-ar răspunde you’re staring at him, pal!, și eu i-aș zice, wow, mi-ai zis pal, deci suntem prieteni? La care ea mi-ar zice nu, lol, ești prea ratat. În fine, v-ați prins.
Ok, azi trebuie să ies din casă. De preferat pe ușă. M-am gândit și la geam, dar nu sunt în punctul ăla yet, plus că încă n-am terminat Red Dead. Să fac duș înainte să ies? Asta ar face un om care nu e ratat. Dar atunci de ce mai dețin un deodorant și un pieptăn? Mă dau cu ele și ies. Marți după-amiaza în jungla urbană. Mașinile circulă, tramvaiele circulă și ele. Autobuzele? Dap, circulă. Oameni în pauza de masă de la muncă. Oameni în pauza de la somn. Alți ratați ca mine. Mă refer la boschetarii bețivi de pe bănci. Da, știu, e urât să vorbești așa de oamenii nevoiași, nu le știu poveștile, bla. Dar și eu sunt mega ratat, deci o zic cu solidaritate și căldură. Apropo de căldură. E mare. Ce bine că am ținut câte cinci secunde jetul de Axe Body Spray la fiecare subraț, altfel aș fi mirosit ca un lucrător de la salubritate. Wow, really bashing the shit out of the proletariat and the lumpenproletariat în primele cinci minute de monolog interior de la ieșirea din casă. Sunt mahmur-grumpy azi, nu mahmur-empatic-sensibil ca-n zilele bune. O fi din cauza lui Mercur și a astrelor? Uhm, nu, e de la sticla mare de Kreskova pe care am băut-o toată ascultând proto-manele și plângându-mi de milă ca un pizduș.
Nu știu unde să merg. Am nevoie de un plan, ca-n viață. În viață, planul era să îmi dau demisia și să învăț programare, ca să nu mai fac exceluri, că dacă mai făceam exceluri, făceam atac cerebral sau office shooting. Dar se pare că programarea e grea și eu sunt leneș. În fine. Aș putea să merg să bag o șaorma de la Kogălniceanu, ca în facultate.
O iau prin pasajul de la Universitate. Un tip chelios, cu fedora pe cap, cântă la vioară. Cântă bine. Foarte bine? Nu mă pricep deloc, dar sună nice. Poate o fi un clip din ăla cu camera ascunsă, cu artiști de la filarmonica din Viena care cântă la un stradivarius de un milion de euro într-un setting public ca să vadă dacă oamenii se prind de ce bijuterie le mângâie urechile sau trec nepăsători ca niște filistini. Îmi încetinesc mersul, mă opresc lângă el, mă prefac că ascult atent, ridic o sprânceană discret în semn de admirație, apoi tresar puțin teatral și mă uit la mâna unde ar fi trebuit să fie ceasul și plec grăbit. Phew, în caz că într-adevăr se filma un clip din ăla, o să dau bine în el, a cunoscător, chiar dacă n-am aruncat niciun ban în găleată.
Șaorma uriașă de la Kogălniceanu era 8 lei atunci, acum e 16. Ce ți-e și cu inflația vieții. Ugh. Mersi mult, politicile monetare ale băncilor centrale și războiul din Ucraina care a dus la scumpirea obscenă a mărfurilor agricole și a carburanților! Credeam că o să frec menta șase luni cu banii pe care i-am strâns, dar au trecut două și abia mai am bani de încă o lună pe bară. Oricum, mai degrabă mă fac șaormar decât să mă întorc la excel. Sau poate frizer? Stau în fața frizeriei de lângă șaormerie cu maioneză în barbă, observ în reflexia vitrinei. Înăuntru sunt trei doamne frizer, dintre care doar două tund. Doamne d-alea rumene de șaizeci, în halat alb, de tund numa bărbați și fumează Kent lung. Mi-a venit o idee. Termin șaorma și intru.
— E liber?
— Da, luați loc.
Pe pereți sunt postere înrămate cu Stallone, Van Damme și Freddie Mercury. Râgâi silențios a ceapă.
— Cum să fie?
— Mă gândeam la ceva mai deosebit.
— Ehe, le-am văzut eu pe toate la viața mea. Tund de 35 de ani. Ia spuneți!
— Păi întâi aș vrea să mă luați cu treiul peste tot, apoi să mă radeți la zero în porțiunea asta mare din centru.
— Nu înțeleg.
Frec palma pe mijlocul părții superioare a scalpului.
— La zero aici, restul cu trei. Ca și cum aș avea calviție. Știți cum zic? Ca Băsescu, doar că fără șuvița aia.
— Măi, băiete, tu ești întreg la cap? aproape strigă, ofuscată. Eu nu te tund așa! Nu te ajut să-ți bați joc. Tu știi câți bărbați ar vrea să aibă părul tău? Vin aicea domni cu câteva firicele răsfirate-n cap și se așteaptă de la mine să fac minuni. La final că nu le convine. Păi dacă n-ai păr, eu ce să-ți fac? Și tu? Ferească sfântul!
Se întoarce către colegele ei și le repetă mai mult sau mai puțin ce mi-a spus și mie. Trebuie să mint.
— Doamnă, eu vă înțeleg. Credeți-mă că nu aș cere asta dacă n-ar trebui s-o fac. Am nevoie de bani.
— Cum adică? Nu înțeleg.
— Am un prieten care a chelit. Lucrează în IT și are o grămadă de bani. Eu sunt șomer de câteva luni, și credeți-mă că încerc să-mi găsesc de lucru, nu stau degeaba, în fine. Prietenul ăsta e cam cretin și cam porc, dar știu că se ține de cuvânt. Ca să n-o mai lungesc, mi-a zis că dacă mă tund așa, să arăt ca el, îmi dă o mie de lei. Eu trebuie să-mi plătesc chiria în câteva zile și oricât mi-aș dori să nu fac asta, cam trebuie să accept provocarea.
— Măi, măi, măi, oftează și își scutură capul. Ăsta nu ți-e prieten. E un dobitoc.
— Știu, tanti, dar îmi trebuie banii. O să vin la dumneavoastră să mă tundeți la 0 după ce-i primesc.
Până la urmă acceptă, dar la final refuză banii pentru tuns, deși am insistat caraghios de mult să plătesc. Mă simt vinovat, soios, de parcă am comis o înșelăciune, dar în drum spre parc îmi văd mutra în vitrina magazinelor și e clar că mi-am primit pedeapsa cu vârf și îndesat. Arăt de parcă sunt prea prost să mă leg singur la șireturi.
Îmi aprind o țigară și o iau agale prin Cișmigiu. Nu sunt bun la matematică, dar reușesc să calculez destul de repede că privirile perplexe ale trecătorilor + freza mea de adult pe care încă îl șterge mă-sa la cur = mi-e rușine. Sper să nu mă întâlnesc cu oameni cunoscuți, deși aș fi curios să văd cum aș încerca să-i conving că n-am luat-o complet razna.
Poate spăl rușinea cu un gest de caritate. Intenționam să o plătesc dublu pe doamna frizer, dar ea nici n-a vrut s-audă, așa că o să îi dau acești 50 de lei primului om nevoiaș pe care-l întâlnesc. Bine, primului nevoiaș care nu-mi cere. Prefer să inițiez eu această dinamică super condescending de întrajutorare.
N-a trebuit să merg mult până să găsesc victima generozității mele. Un domn bătrân, and by bătrân I mean nămol-uscat-în loc-de-piele-pe-față bătrân, stă cu țigara de ziar neaprinsă între buze și cu o pisică în poală. Alături de el, pe bancă, saci de rafie cu chestii, semn că e homles, deci nevoiașul pe care-l căutam. Îi ofer un foc. Acceptă, dar nu mă privește. Observ că are un ciot în loc de degetul mare de la mâna dreaptă. O avea o poveste de viață emoționantă în spate.
— Ce-ați pățit la deget?
— Mi l-am prins în cur când eram de vârsta ta.
Wow, very rude. Face mișto de mine, nu? Adică n-are cum să fie pe bune…
— Îmi pare rău. Uhm, vreți 50 de lei?
— Nu.
— Nu?
— N-auzi bine?
— Ba da, doar că nu înțeleg de ce n-ați vrea 50 lei gratis.
Îi întind bancnota.
— Nu vreți?
— Vreau să te dai la o parte că-mi sperii porumbeii.
Mă întorc stânjenit cu bancnota între degete și coada între picioare. Mă gândesc că sunt puține lucruri mai cool decât un homles demn. Poate într-o zi o să fiu și eu un Diogene din ăsta, tot ce trebuie să fac e să continui să eșuez, până când eșecul nu mai ustură.
Poate sunt pe drumul cel bun în viață, de fapt.
