Vasile Mihalache, „Mort după om”, Tracus Arte, 2016
„Din 2013, este coeditor a revistei de teorie şi studii culturale Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste (posthum.ro). În prezent este redactor la editura Tracus Arte şi colaborator al revistei Caietele Avangardei, unde publică periodic articole despre postumanism şi avangardă.”: asta aflăm despre Vasile Mihalache de pe coperta interioară a volumului său de versuri Mort după om. Dar m-aş fi putut prea bine lipsi de descrierea de mai sus, pentru că postumanismul lui Mihalache răzbate la fiecare pas, la fiecare vers. Preocupările sale teoretice sunt transpuse cu succes într-un volum care, aşa cum scrie şi Teodor Dună pe coperta a 4-a, vine să se opună cumva, ca o figură singulară, biografismului şi autoficţiunii (dominante) din poezia ultimului deceniu şi jumătate.
Filonul teoretic rămâne uneori parcă prea puternic în cuprinsul poemelor, dar faptul nu deranjează, pentru că avem de-a face cu o operă-manifest, ce depăşeşte spaţiul intimităţii spre alte zări, nesentimentale şi puternic social-culturale. După gustul meu însă, ca să fiu un pic răutăcioasă, e o temă deja în pierdere de suflu, despre care s-a tot scris şi care ne abordează la fiecare pas: moartea omului în faţa maşinii, alienarea şi dezumanizarea, cu care suntem familiarizați în literatură încă de la începutul secolului XX. Numai că, în literatura de avangardă, mecanicul era întrupat de maşina-maşinărie (alături de obsesia pentru omul-obiect, -proteză şi -manechin), pe când acum, în anii 2000 şi 2010 el este reprezentat de lumea digitală şi robotică. Poate sub avalanşa de distopii care ne-au tot pus în faţa scenariului roboţilor scăpaţi de sub control care iau în stăpânire lumea şi subjugă omul, mă declar nesurprinsă de tematica poeziei lui Mihalache. Asta nu înseamnă că ea nu e bună.
Autorul are o doză considerabilă de ironie şi autoironie. Deja din titlu ne dăm seama de asta, pentru că „mort după om” poate fi citit fie ca o dragoste pătimaşă (sunt mort după cineva, după oameni în general) pentru umanitate, fie ca o condiţie postumană (de moarte după viaţă şi nimic altceva dincolo de această moarte). Ironia asta e, desigur, doldora de amărăciune.
I-aş cam reproşa apelul la xanax, care a fost atât de des consumat în lirica românească recentă încât mă mir că nu s-au epuizat stocurile la nivel mondial, nu doar naţional. Dar mă opresc la jumătatea reproşului, pentru că Mihalache reuşeşte să producă nişte texte care amintesc de avangardă, dar merg dincolo de ea, precum şi dincolo de migrenele şi depresia douămiistă, tratate cu cantităţi îngrijorătoare de algocalmine, antinevralgice şi antidepresive. Unul dintre ele, cel cu numărul 30 (poemele nu au titlu, doar numere, de la 1 la 40) începe aşa: azi vreau să povestesc doar eu/ o zi/ ca viaţa mea. Urmează o înşiruire de obiecte, ce ţin loc de acţiuni. Ai putea spune că nu e poezie, dar cumva este, o poezie autoironică, în care desele repetiţii devin un refren, un imn, o incantaţie a lipsei de sens: e opt şi:/ metrorex, orbit, samsung, kent şi coca-cola, kent.// e nouă şi:/ companie confidenţială (eu chiar vreau să muncesc), / kent, intel, philips, microsoft, mozilla, google books/ amazon, amazon, amazon, kent, samsung,/ken, hp, hp, hp & hp & hp & hp & hp & hp & hp & hp,/kent, coca-cola, orbit, kent.// e zece seara şi:/intel, microsoft, mozilla, google, facebook,.blend-a-med,/samsung, metaxa, kent, kent,/ lg, xanax, coca-cola, xanax, kent, lg. La un moment kentul devine ken, kent, ken, ken,/ knt, kt, knt, knt,/ kt,kt, kt, ca-n poemele fără cuvinte ale dadaiştilor. E, în definitiv, un imn pe dos al timpurilor noastre.
Întâlnim şi omul-tonomat, izbutit pus în scenă de Mihalache, om-tonomat care funcţionează dacă îi introduci o fisă în piept, dar şi literatura devorantă, litera care ucide, litera care este fără să fie: literatura a fost cândva povestea mea preferată,/literatura deja mâncase din mine cea mai bună bucată,/literatura era plânsul roboţilor, viaţa/ şi privirea piezişă a morţilor,/ceea ce este fără să fie. Cyborgii şi roboţii sunt chemaţi să bată în plăci de siliciu moartea omului, aşa cum un dumnezeu a murit mai demult şi alt/ om s-a uitat a văzut a scris şi-a vorbit. Numai că omul nu a murit recent, ci tot pe atunci – în secolul al XIX-lea al pozitivismului se apropria de sfârşit, iar în veacul maşinismului, cu numărul XX, a dispărut sub două războaie mondiale.
Lăsând la o parte impresia unor aglomerări de cuvinte voit neobişnuite, dar doar aglomerate, care nu reuşesc uneori să işte vreun sens sau vreo scânteie de sens sau trăire, poezia lui Mihalache pare să aibă rezerve serioase de originalitate şi zvâc. Eu aş zice să citiţi volumul ăsta şi să fiţi cu ochii pe el. Slavă domnului, e mort după om, dar teribil de viu după biografism, în scenariul său postapocaliptic şi dezintegrat. În mijlocul dezolării, Mihalache scrie şi chiar cântă un imn al inutilităţii, o odă critică a bucuriei:
un sfat părintesc: sunt corp în mintea oraşului meu
şi-i cânt bucuria amară.
