Truman Capote, Integrala prozei scurte, trad. Constantin Popescu, editura Art, București, 2015, 392 p
Una dintre povestirile lui Truman Capote, Misiunea lui Preacher, se încheie cu imaginea unor licurici brodând luni mici pe cerul înserării. Luni sau lumi mici brodează şi Capote în prozele sale scurte, presărate de fiecare dată cu străluciri onirice, fantastice sau burleşti. Ironia vine şi ea, contrapunctic, de fiecare dată când textul pare să se ia prea mult în serios, pentru a contura un amestec dulce-amărui de tristeţe şi râs ori zâmbet.
Reapărută la editura Art în 2015, după ce a apărut mai întâi la Polirom trei ani mai devreme, în 2012, în traducerea lui Constantin Popescu, Integrala prozei scurte a scriitorului american pune cititorul, la o primă vedere, în faţa unui compus eteroclit, alăturare de spaţii, protagonişti şi situaţii variate, de la personaje rurale din Sudul miraculos până la figuri din societatea new-yorkeză înstărită. Însă dincolo de diferenţele ce ţin de cadru, statutul social al personajelor sau dimensiunile şi ambiţiile naraţiunii, povestirile din acest volum, scrise de-a lungul a patru decenii (între 1943 şi 1982), deţin un număr important de puncte comune, am spune noi, similitudini tonale, care îţi dau impresia că au fost de fapt scrise aproape dintr-o suflare, la intervale mult mai scurte de timp.
O cheie care ar putea deschide uşile aparente dintre texte se află chiar între paginile volumului. În povestirea Şoimul fără cap, naratorul descrie astfel oamenii pe care personajul principal îi iubise: „se întreba de ce lucrurile ieşite din comun îi stârneau întotdeauna un interes atât de ciudat. Îl cuprinse acelaşi sentiment ca acela pe care îl trăise în copilărie în faţa monştrilor de carnaval. E adevărat, toţi cei pe care îi iubise aveau parcă ceva strâmb, ceva zdrobit.” În chip asemănător, mai toate personajele lui Capote au ceva strâmb ori zdrobit, o monstruozitate fizică sau sufletească: fiinţe cu capete disproporţionat de mari (femeia-pitică din vagonul de tren, în Arborele nopţii), siluete deşirate (Odd Henderson din Oaspetele din Ziua Recunoştinţei), chipuri palide cu păr neverosimil de alb (Miriam din povestirea cu același nume, femeia din Aşa stau lucrurile), siluete rotunde deopotrivă triste şi joviale (alcoolicul Oreilly din Domnul Durere), trupuri deformate de boală, ca cel al domnişoarei Sook, gheboşată şi cu o mentalitate infantilă la cei 60 de ani ai săi în urma unei maladii contractate în copilărie, sau ca al femeii cu proteză din Adio trecutului etc. Infirmităţile sau neconcordanţele fizice se conjugă cu cele lăuntrice, căci mai toate povestirile conţin un filon delirant. În chip ciudat, tocmai aceste alunecări în halucinaţie alcătuiesc pasajele cele mai poetice ale prozelor lui Capote. Când clovnul alcoolic Oreilly este întrebat cu ce se ocupă el spune: „…privesc cerul. Uite-mă cum călătoresc prin albastrul lui. Acolo călătoreşti când nu mai ai unde să te duci. […]Nu poți călători în cer dacă n-ai o sticlă cu băutură”, iar domnișoara Sook, tăind flori în grădină,comentează: „crizantemele […] sunt ca leii. Caractere regale. Mă aștept întotdeauna să mă atace. Să se repeadă la mine mârâind.”
Dacă ar fi să descriem printr-un singur cuvânt personajele lui Capote acela ar fi „candoare”. În ciuda monstruozităţii fizice şi a zdrobirilor lăuntrice, nevinovăţia lor oscilează între cea a fiinţelor angelice (domnişoara Sook) şi cea a sălbăticiunii lipsite de conştiinţă de sine (Royal din Casa florilor şi mai ales Tico Feo din Chitara cu diamante). Acestei candori i se adaugă uneori o inadecvare funciară la ceea ce îi înconjoară: sunt indivizi săriţi de pe axa lumii. Câteva dintre personajele lui Capote îşi şi conştientizează inadecvarea, ce capătă forma unui conflict dureros şi în cele din urmă a unui refuz. Sylvia din Domnul Durere aruncă o privire acidă asupra căsniciei prietenei sale Estelle şi a inepţiilor lumii „aşezate”, pe care le respinge vehement, asemenea lui Vincent din Şoimul fără cap sau a lui Walter din Adio trecutului, excedat de rotirea în cerc a oamenilor, gata oricând să se devoreze între ei. Fragilitatea, labilitatea psihică şi o anumită zdrobire de pasăre cu aripi frânte (imaginea apare în Domnul Durere) par așadar să fie trăsăturile dominante ale caracterelor lui Capote, fie în prozele sale scurte, fie mai târziu în romane, ca, de pildă, Mic dejun la Tiffany.
Povestirile ne dezvăluie nu doar un Capote fantezist, ci şi un Capote al ambiguităţii, cu tente fulgurante de absurd. Naraţiunile captivează prin ceea ce nu vor să ne spună, dar şi prin pasajele inexplicabile inserate în momentele-cheie ale discursului: bătrâni sau tinere care urmăresc trecători pe stradă fără un scop anume, telefoane date insistent de necunoscuți, apariţii lipsite de sens sau gesturi arbitrare, desprinse parcă dintr-un vis. În povestirea Chilipirul, de pildă,„în timp ce închidea uşa, doamna Chase îşi privi lung mâna şi şi-o duse la buze. Senzaţia mâinii străine era încă vie şi rămase nemişcată, aşteptând ca impresia să treacă. În curând, mâna ei era din nou foarte rece”.
Pe lângă aceste interludii stranii, textele sunt punctate de imagini vizuale neașteptate, care funcţionează asemenea unor rupturi de ritm poetice : „Privindu-l, Kay observă că faţa lui părea să-şi schimbe forma, să se îndepărteze de ea, ca o piatră în formă de lună ce alunecă în jos prin apă. O toropeală caldă îi destinse trupul. Aproape că nu-şi dădu seama când femeia îi luă poşeta şi îi trase uşor impermeabilul deasupra capului, ca pe un giulgiu.”, „Închise brusc ochii şi avu impresia că urcă din adâncul marii, ca un pescar de perle care se întoarce la suprafaţă dintr-un abis verde şi opac.”, „Fata aştepta afară, pe trotuar. Se sprijinea de o balustradă de piatră, iar braţele îi atârnau inerte; floricelele se împrăştiaseră în jurul ei ca nişte fulgi de zăpadă. Un băieţel murdar se apropie furiş şi începu să le culeagă ca o veveriţă”. Sunt imagini ce se dezvăluie ochilor minţii şi rămân să îi bântuie mult timp după ce firul narativ s-a destrămat.
Unitatea integralei este dată nu doar de aceste continuităţi stilistice, ci şi de cele tematice, care traversează deceniile. Întâlnim astfel Sudul miraculos, cu tente comice în Clondirul cu arginţi, Punctul meu de vedere, Misiunea lui Preacher (toate trei din 1945), Domnişoara Bobbit (1948) sau cu tente autobiografice în O amintire de Crăciun (1956), Oaspetele de Ziua Recunoştinţei (1967) şi Un Crăciun la New Orleans (1982), unite prin figura luminoasă şi infantilă a domnişoarei Sook. Întâlnim mai apoi societatea relativ înstărită din New York în Pereţii sunt reci(1943),Vizonul doamnei Munson (1944), Miriam (1945), Şoimul fără cap (1946), Domnul Durere (1949), Chilipirul (1950) şi Mojave (1975). Chilipirul nu este de altfel decât o rescriere la o distanță de6 ani a povestirii Vizonul doamnei Munson, în care o femeie bogată este pusă în situaţia jenantă de a cumpăra haina de blană putredă a unei vechi prietene ajunse la ananghie. Pe lângă doamna Sook, şi alte personaje par să călătorească de la o povestire la alta, cum ar fi cubanezul Tico Feo din Chitara cu diamante, regăsit în Mojave, un sfert de secol mai târziu.
Retipărirea unui volum de povestiri având o asemenea unitate estetică, deopotrivă stilistică şi tematică, avanpost al romanelor de mai târziu sau contemporane scrierii lor, nu poate decât să ne bucure. Ca cititori, ne-am aflat la sfârşitul integralei în ipostaza căutătorului de perle, care se întoarce la suprafaţă după o lungă călătorie pe fundul oceanului, regretând aproape că nu s-a rătăcit acolo pentru totdeauna. Nu putem totuşi să ne închidem ochiul critic: o astfel de iniţiativă de a reedita integrala de proză scurtă ar fi trebuit poate însoţită de un studiu introductiv pe măsură. Nu toţi cititorii sunt familiarizaţi cu personalitatea narativă a lui Capote. Şi ar fi păcat să pornească la drum sau să-l isprăvească având drept reper doar cele 13 rânduri bio-bibliografice ce precedă povestirile.
