T. O. Bobe, „Contorsionista”, Humanitas, 2011
De multă vreme îmi doream să scriu despre volumul acesta de povestiri şi iată că am în sfârşit ocazia de a o face. Deşi nu este deloc o carte nouă, fiind publicată în 2011, nu îi pot găsi, în cei cinci ani scurşi de la apariţie, o alcătuire narativă echivalentă sau măcar apropiată din punct de vedere valoric. Atent drămuite, naraţiunile din „Contorsionista” tind să devină o singură şi intricată naraţiune, în care personajele şi imaginile îşi răspund şi în care repertoriul stilistic este utilizat din plin prin tonalităţi dintre cele mai surprinzătoare. De la unduirile narative orientale, la picarescul meditativ şi de la literatura ca notă de subsol, la dispariţia îngrijorătoare a timpului naraţiunii, volumul e o încercare pentru orice cititor. Nimic facil, nimic livrat de-a gata.
„Contorsionista”, textul care deschide şirul povestirilor, este de fapt o versiune condensată a lor, o cheie de lectură. Căci asemenea ei, narațiunile lui T.O. Bobe sunt compoziţii întortocheate, pliate asupra lor înseşi, vădit îndrăgostite de literatură, prin numeroasele lor referinţe livreşti şi întorsături stilistice rafinate.
În „Răpirea din serai”, de pildă, lumea țesută a unei carpete cu binecunoscutul subiect, atât de îndrăgit în spațiul carpato-dunăreano-pontic, se distinge cu greu de descrierea camerei în care se află atârnată, la fel ca personajele ei de lână de cele reale. Prinse în ţesătura complexă a autorului, personajele sunt creaturi mereu schimbătoare, ciudate şi greu de strunit, doze dense de mister în sticluţe mici. De multe ori scriitorul se joacă cu minţile cititorului, iar în fluxul de neoprit al cuvintelor, fiinţele mai mult se ascund decât se dezvăluie, planurile se confundă şi atenţia e constant păcălită. Aşa că nu mai ştii dacă povestea este cea a Andei fotografa şi a lui Dinu ziaristul sau a cadânei şi a şeicului.
Mai toate povestirile îşi răspund printr-o fascinaţie a nudităţii, a corpului ca apariţie lipsită de un sens predeterminat, plenară prin însăşi prezenţa ei, umplând spaţiul şi timpul: de la membrele elastice ale contorsionistei, la goliciunea Andei (păstrând ceva din timpul suspendat al unor Baigneuses impresioniste) la tălpile Ligiei din „Cea mai frumoasă femeie din lume” şi la tandreţea felinelor cu trupuri mici şi flexibile. Astfel încât fotografia de pe coperta întâi, surprinzând gambele încordate ale unei femei, ridicate pe vârfurile degetelor, transpune esenţa acestor texte impregnate de feminitate şi gata să se desprindă de realitate, de care nu le mai uneşte decât o atingere şi un punct de sprijin precar.
Căci mai toate personajele principale ale lui T.o Bobe sunt feminine, chiar şi în „Cum am întemeiat Montrealul”, de pildă, unde naraţiunea pare electrizată mai degrabă de prezenţa tinerei năluci şi a Susanei, personajul unui misterios text venit dintr-un Montreal al viitorului (acţiunea petrecându-se în secolul al XVII-lea), decât de Jumanji, flăcăul din Carpați care și-a uitat numele.
Două dintre povestirile volumului mi-au rămas în minte, ca fostă studentă la Litere atrasă de ciudățenii ce sunt: pe lângă „Cum am întemeiat Montrealul”, scrisă în stilul greoi, meditativo-filosofic, însă nu lipsit de umor, al unui cronicar de secol XVII, mi-au atras atenţia „Irina. I se duce un fir la ciorap” şi „Nemuritorul”. Cea dintâi, narată din perspectiva protagonistei, Irina, mi-a amintit întrucâtva de povestirile lui Cortazar, nu atât prin tehnica folosită, cât prin impresia din momentul lecturii, de subtilă trecere de la realitate la fantastic. De altfel, şi scriitorul argentinian se juca într-un fel asemănător cu un pulover albastru şi cu o cădere pe fereastră de la mare înălţime. O întâmplare anodină se transformă treptat, la T.O.Bobe, în ceva neobişnuit, în ceva fatidic.
„Nemuritorul”, în schimb, mi-a atras atenţia prin jocul de natură temporală pe care îl presupune, deşi structural l-am resimţit puţin mai dezechilibrat decât celelalte texte, pe alocuri laconic, în alte porţiuni mai dens, fără acea logică interioară a operelor-întreg, lipsite de fisuri. Jocul cu timpul începe în momentul în care un tânăr părăsit de partenera sa îşi doreşte să devină scriitor, dilatând timpul dedicat lecturii şi scrisului prin reducerea orelor de somn. Numai că experimentul ajunge să fie o întoarcere în timp şi o scindare a lui însuşi. Plecând în căutarea motivului despărţirii, el descoperă că nu poate reveni apoi în prezent și că nu mai poate pune capăt multiplicării incontrolabile a propriei persoane. Timpul si protagonistul narațiunii sunt astfel situate sub semnul instabilității, de nu mai știi la un moment dat cine pe cine privește și când.
Elementul distinctiv al tuturor povestirilor e combinaţia, foarte dragă mie, de seriozitate şi pasaje voit neserioase. T.O.Bobe nu ezită să-şi mineze propria operă, să o ia în râs, să facă referinţe la Salma Hayek şi Leonard Cohen, fără să-şi transforme prin asta textele în anecdote superficiale. El reuşeşte să combine vocea meditativ-filosofică a cronicarului de secol XVII: „Ceea ce este de neuitat trebuie amintit, iar ceea ce merită întunericul neaducerii aminte se cuvine a rămâne nescris, însă de unde vom şti în ce loc să înfigem ţăruşul şi să tragem brazda care le desparte” cu înjurături dintre cele mai lumeşti de felul „Futu-vă mumincurita voastră-n cur să vă fut de malahistii dracului!” fără să destabilizeze corabia, beátă sau nu, a naratorilor de pe tulburatele mări ale Nordului.
