Radu Nițescu, „Dialectica Urșilor”, Casa de Editură Max Blecher, 2016
„Mă joc cu bila neagră de cauciuc// dincolo de fereastră/ se întâmplă/ foarte încet/ iarna//şi mă joc cu bila neagră/ de cauciuc//ce face un câine/lăsat singur în casă// ce face un om/lăsat singur în/ mintea/lui.” În cazul lui Radu Niţescu, face poezie, şi o face bine.
Dialectica urşilor nu este expresia unei maturităţi stilistice (autorul are de altfel doar 24 de ani şi 2 volume la activ); e încă rodul căutărilor, ceea ce îl face pe alocuri eterogen ca valoare, însă plăcut lecturii tocmai prin imperfecţiunile sale presărate cu momente de strălucire. Dialectica erotică dintre vocea poetică masculină şi diferitele entităţi feminine e dublată de o dialectică structurală: unele poeme începute descurajant se salvează in extremis la final, de uneori îţi e cam greu să îți dai seama dacă stângăciile iniţiale sunt sau nu involuntare. Parcă autorul îşi subminează textul doar pentru a crea prin versurile finale un impact mai puternic asupra cititorului. De multe ori, însă, ele nu reuşesc să salveze textul în întregime.
Poemul ce dă titlul cărţii, Dialectica urșilor, reprezintă şi cheia ei, cât se poate de limpede, derivată din dialectica Sărutului lui Andy Warhol: volumul lui Radu Niţescu este unul vădit erotic, de un erotism subtil şi naiv, înconjurat de o tristeţe abia îmbobocită. De la un poem la altul întâlnim figuri feminine distincte, cupluri cu dialectici diferite sau singurătăți tânjind după regăsire. Nu întâlnim însă vreo revoltă existenţială agresivă în poemele lui Nițescu, ci o acalmie nu mai puţin neliniştitoare, căci pare fără întoarcere. Versurile, infuzate de un spleen edulcorat, aproape copilăresc, se trezesc uneori că rostesc direct, fără înconjur, natura iremediabilă a acestei stări existenţiale: „Îţi citesc şi atît de frumos îţi sclipeşte la ochi/ nebunia. Ţii mîinile pe genunchi, aş vrea/ să te văd adunînd racii sălbatici din răgălie,/cît mai departe de parcurile de-aici,/unde spre ziuă îmboboceşte la băncuţă tristeţea,/ ne face mici şi ne înghesuie unul în altul”; „Prin fereastra fermecată se văd plăcile de azbest/de pe acoperişul de-alături, şi mai departe,/spre nord, blocurile bombardate de soare.//Sînt aici şi pot să jur că doare puțin şi altundeva”; „Mergem aiurea,/ pe nu știu ce stradă, fiecare în/tăcerea lui, adidași jegoși și sandale mici/ jonglînd prin băltoace, cum se face,/ cînd nu mai e nimic de făcut.”
Deşi este al doilea volum al lui Radu Niţescu, Dialectica urşilor este încă un discurs adolescentin, atent să evidenţieze toate aspectele, unele deja clișeice, ale adolescenţei compuse din tenişi şi coca-cola, farduri glossy şi Lord of the Rings, vodcă, bere şi Lana del Rey. Dincolo însă de recuzita menită să facă din viaţă poezie şi vice-versa, de a scrie poezia unui deceniu sau a unui individ atent delimitat istoric, social şi cultural (cultură de masă mai mult, referinţele încetând să mai fie doar livreşti), estetică pe care am înţeles-o de mult şi care cumva a obosit sau m-a obosit, se întâmplă, la fel ca în cazul Anei Donţu, despre care am scris în recenzia precedentă, ca inventivitatea lingvistică să-şi scoată capul la iveală şi să ofere mostre de literatură dezbărate de teribilismul afirmării de sine şi de generaţie cu orice preţ. Problema nu este, în chip evident, inserarea în sine a acestor referinţe, vădit inconoclaste, dorind să fie originale, ci faptul că ele însele au devenit stereotipice: ştii deja că poezia va fi despre un film foarte cunoscut din cultura de masă (de la Mad Max la Lord of the Rings), nişte desene animate din copilărie, Batman și Superman, Peter Pan, coca-cola, vodcă, bere, antinevralgice şi algocalmine.
Desigur, aici se manifestă doar răutatea mea de cititor cu gusturi desuete. Per ansamblu, Dialectica urşilor a fost un volum pe care l-am citit cu o reală plăcere. Poezia lui Niţescu înfloreşte ca tristeţea lui, la marginea poemelor, în sclipiri încurajatoare. Tonalitatea reprezintă liantul care face posibilă convieţuirea textelor între aceleaşi coperte. Egală cu ea însăşi, ea reuşeşte să şteargă discrepanţele valorice. Am apreciat totodată atenţia pentru muzicalitate şi întoarcerea ludică la formele poetice tradiţionale. Revizitarea rimei şi a repetiţiei-refren („Aş fi zis mai degrabă că sînt meteoriţi/ micuţi, dar m-ai lămurit, pe acoperiş cad castane./Se făcea ziuă afară şi eram nedormiţi,/alunecam pe rînd în gaura dintre paturi şi-ţi/tremurau mîinile în spasme spontane./ Aş fi zis mai degrabă că sînt meteoriţi,//copacii aia bătrîni erau vorbiţi/să ai tu frisoane./Se făcea ziuă afară şi eram nedormiţi”), experimente îmbrăcate în aceeaşi naivitate deloc forţată, adaugă un oarecare farmec volumului şi o a treia dialectică, între Lana, Lord of the Rings şi versuri cu rimă, între cana cu Arsenie Boca şi tristeţea suav îmbobocită.
