RECENZIE MIRCEA CĂRTĂRESCU – SOLENOID

Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, Humanitas, 2015

E teribil de greu şi de riscant să scrii despre „Solenoid”, asta pentru că seamănă el însuşi cu un teseract, una din nălucirile obsesive ale personajului principal – o figură geometrică aproape de negândit, pe care omul nu o poate cunoaşte în întregime.

Ce este teseractul? O formă geometrică în patru dimensiuni. Noi, oamenii, percepem în mod obișnuit doar trei dintre ele. Explicat mai simplu, teseractul este pentru cub ceea ce cubul este pentru pătrat. Mutatis mutandis, am putea spune că „Solenoid” este pentru roman ceea ce romanul este pentru o povestire. Prin urmare, e un concentrat de lume neobişnuit, având superbia de a conţine şi de a fi totul.

Veţi spune poate că şi „Orbitorul” a încercat să facă acest lucru. În parte a făcut-o, dar altfel. Diferenţa majoră este că „Orbitor” epuiza lumea cantitativ, printr-o cavalcadă a cuvintelor, un infinit al materiei aproape transpus într-un infinit al hârtiei. Este monumental şi, voi recunoaşte aici, pe alocuri de un barochism pe care, recitindu-l astăzi, la câțiva ani după ce l-am citit prima oară, nu mai pot să-l gust.
Solenoid reuşeşte, din contra, să fie geometrie pură, continuare şi esenţializare a hăţişului numit „Orbitor”. Nu doar transpune lumea prin efluvii nesfârşite de cerneală, ci o strânge între multiplele feţe ale cuburilor sale.

După primele 200 de pagini te-ai putea simţi aproape păcălit şi ai putea crede că spun prostii. Dincolo de incipitul cuceritor, prin care scriitorul îţi ridică mingea la fileu, iar tu, ca cititor, trebuie să te pregăteşti pentru unul dintre cele mai dificile jocuri din cariera ta, prima parte a „Solenoidului” seamănă izbitor cu „Orbitorul” deja menţionat. Dar „Solenoidul”  continuă la început trilogia în formă de fluture doar pentru a se naşte din şi a se desprinde ulterior de masa ei indistinctă, printr-o a doua metamorfoză. Şi ce metamorfoză!

Jucăuş, Cărtărescu îşi creează în „Solenoid” un dublu întors. Cititor pasionat cu veleităţi de poet, protagonistul îşi citeşte marele poem „Căderea” la cenaclul Lunii (avatar al cenaclului Luni, cel real). Însă, departe de a fi felicitat şi de a schimba faţa literaturii, așa cum se aștepta, scriitorul aspirant se izbeşte de răceala şi ironia Marelui Critic şi a participanţilor. Destinul lui a fost frânt de acest moment-cheie, din care pare să nu-şi mai fi revenit niciodată. Astfel încât începe o altă căutare – ieşirea în secret din lumea aceasta, redactarea textului pe care îl citim, text-hibrid, care îşi propune să nu semene cu nimic din ceea ce a fost scris până la el.

Oscilând între fantasticele incursiuni în şcoala de periferie în care ajunge profesor, uzina abandonată aflată în apropiere şi decorul unui Bucureşti în fărâme, protagonistul află de existenţa misterioasă a unor solenoizi, adânc îngropaţi în carnea oraşului. Aceştia (dintre care unul se află sub casă proaspăt achiziţionată de protagonist, iar celălalt sub clădirea morgii) sunt sufletul tainic al urbei și al lumii, motorul ei ascuns, porţi care împing barierele cunoaşterii şi legile fizicii. Căci, odată pornit Solenoidul, trupul se desprinde de sol şi statuia morţii de cupola Institutului Mina Minovici asemenea fluturelui de pupă.

Fragmentele disparate din viaţa naratorului-personaj, scenele din copilărie, peregrinările prin şcoala banală din Colentina în care este profesor, transpunerea viselor în care este vizitat de fiinţe stranii sunt menite să contureze alambicata structură a unei mandale, gata să-l conducă pe călător în Centru, să-l ajute să facă saltul ultim. Labirintul textual şi afectiv aduce întrucâtva cu încercările unui Horacio Oliveira (din „Şotronul” lui Cortazar) de a găsi centrul şi de a descoperi, pe harta zdrențuită a oraşului, Punctul de trecere spre o altă realitate.

Este în acelaşi timp drumul lui Dante către Paradis, către roza divină, acel teseract imposibil de închipuit şi orbitor pentru ochiul minţii. Copleşitor nu este însă faptul că protagonistul din „Solenoid” se dovedeşte a fi Alesul, cel capabil să deschidă uşa interzisă, ci alegerea sa când are în sfârșit posibilitatea de a o face.

O să mă opresc puţin la final asupra unei scene aproape cinematografice. La un moment dat, pornirea apocaliptică a tuturor solenoizilor din măruntaiele oraşului ridică suprarealist Bucureştiul deasupra pământului, lăsând la vedere profunzimile sale putrescibile, bolgiile infestate de boală, ţesuturile purulente care fărâmiţau, dinăuntru, corpul oraşului. Această înălţare e una simbolică: deasupra resturilor Infernului se ridică, ca un Purgatoriu, Bucureştiul eliberat, proiecţie a unui aici locuibil şi posibil. Ochii Irinei, de un albastru nepământean, nu îl vor mai conduce pe Dante-naratorul în sus, spre alte stele, ci spre stelele lumii de aici.

Salvarea nu este posibilă decât în cubul (cu un colț sfărâmat) al acestei lumi.

de Andreea Apostu