„Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț”, de Iulian Tănase, cu ilustrații de Mircea Pop, Nemira, 2017
Iulian Tănase este autorul unei recente Melciclopedii, ce împrumută naivitatea și ludismul cărților pentru copii și urmărește destinul neobișnuit al Melcului Prinț. Dar nu este vorba totuși despre o carte pentru cei mici, deși asta vrea să pară – din punctul meu de vedere, este o alegorie simpatică pentru oameni mari.
Melcul Prinț seamănă în câteva privințe cu Micul Prinț, la care ne duce cu gândul numele său: aterizează într-o țară, aproape planetă, necunoscută, unde pornește într-o lungă călătorie de cunoaștere. Și nu orice fel de cunoaștere, ci o cunoaștere de sine. Autorul profită pentru a face, pe parcurs, satire atent drămuite la adresa României și românilor, obiceiurilor și marotelor pe care aceștia le au, creștinismului și religiilor în general. Țara necunoscută în care ajunge Melcul Prinț se numește Melxopotamia, vecină la nord-est și la sud-est cu România, respectiv Bulgaria și populată, după cum v-ați dat probabil seama deja, de multe tipuri de melci: „melci de apă dulce, melci de câmpie, melci de apă minerală, melci de vin roșu, melci de limonadă, melci marini, melci submarini, melci de cremă de zahăr ars, melci de marțipan, melci cu cochilie transparentă, melci cu cochilie de turtă dulce” etc. Nu-l pot ierta însă pe Iulian Tănase că a uitat melcii cu stafide.
Aflăm astfel despre viața extrovertită a melcilor cu cochilie transparentă, ce nu sfiesc să fie priviți cu nesaț de vecinii bulgari și români sau despre cea a melcliecilor (melci-lilieci), printre care se numără și altădată temutul cumpărător de suflete Melcfisto, devenit între timp scriitor. Jocurile de cuvinte sunt în elementul lor în cartea lui Iulian Tănase, de cele mai multe ori savuroase, însă uneori puțin cam forțate pentru gustul meu (cum ar fi Marea „Melcditerană” sau „deochilia”, boala melcului deochiat). Scriitorul se dedă frecvent unor mici poeme imaginative în proză, pornind de la câte un astfel de cuvânt inventat (derivat din „melc”), cum ar fi de pildă „melcoloncelul”: „La melcoloncel se cântă cu ochii închiși. Dacă ai deschis ochii, melcoloncelul dispare. Trebuie să îi închizi repede la loc pentru ca melcoloncelul să reapară. Dacă ai deschis ochii încă o dată, ai făcut cea mai mare greșeală pe care o poate face un melcoloncelist: instrumentul a dispărut pentru totdeauna. Melcoloncelele sunt instrumente pudice, pur și simplu nu suportă să le privești în timp ce le atingi.”
Constituit din 7 capitole, volumul evoluează circular (nu vă spun asemănările dintre început și final, le veți descoperi singuri), firul narativ central fiind traversarea Melxopotamiei de către Melcul Prinț alături de Zuza, noua lui prietenă, în căutarea unei origini și identități. De-a lungul drumului întâlnesc personaje sau află despre ele din povești. De pildă, Zuza îi spune amuzanta poveste a Melcsiei, melcul care s-a născut râzând și a refuzat să fie profetul pe care Gaspar, Melchior și Baltazar și-l doreau și să înființeze o nouă religie. Simpatică este și convertirea lui Melcfisto, deja amintită, care, din mare negustor de suflete, devine scriitor, dându-i lui Faust sufletul înapoi de Crăciun. Ca orice melc, Melcfisto scrie lent, abia câte un cuvânt pe zi, dar are și un motiv foarte serios pentru asta: teama de a rămâne fără cuvinte.
Voi remarca și pasiunea Melcului Prinț pentru oi, acesta cerând mereu să îi fie desenată câte una, în care am regăsit-o, desigur, pe oaia noastră națională: Miorița. Ironic este și fragmentul în care autorul consemnează părerea melcilor din Melxopotamia despre români, care ar trebui, în viziunea lor, „să se culce mai rar și să se trezească mai des”. Mai sunt și alte înțepături de felul acesta la adresa pasivității naționale, dar prefer să nu vi le mai divulg.
Melciclopedia lui Iulian Tănase este așadar o ingenioasă și amuzantă incursiune în universul interior: un fel de călătorie imaginară spre sine însuși, în căutarea identității. Deși scrisă pe un ton ludic și uneori neserios, nu avem de-a face cu un volum pentru copii, ci cu unul pentru oameni mari. Ilustrațiile extrem de reușite ale lui Mircea Pop, în alb și negru, destul de sobre, dar inteligent ticluite, vin cumva să susțină maturitatea din spatele jocurilor de cuvinte: pe lângă o Melciclopedie, autorul a scris și o Melcodisee despre întoarcerea acasă, un „acasă” pe care melcii îl poartă foarte aproape de trup și cu care de multe ori se confundă.
