Marin Mălaicu-Hondrari, Războiul Mondial al Fumătorilor, Polirom, 2015, 200 p.
De ceva vreme fumatul a devenit şi la noi un subiect arzător, nu doar la propriu, ci şi la figurat. Iar ca o fumătoare (moderată) şi cititoare (înrăită) ce sunt, nu puteam să nu parcurg Războiul Mondial al Fumătorilor dintr-o suflare. Ca orice viciu, fumatul e pus din ce în ce mai des la stâlpul infamiei într-o lume obsedată de sănătate, care se complace în călduţa mediocritate a justei măsuri, a echilibrului absolut, aseptic şi fără de păcate. Nu zic să nu existe baruri pentru nefumători, ar fi absurd, dar să se ivească, măcar în proporţie de 1 la 3, şi baruri exclusiv fumătoare. Nu văd de ce nu ar avea şi fumătorii un loc, cât de mic, sub soare.
Romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari a apărut în toiul disputei aprinse dintre fumători şi nefumători şi al revoltei palide a celor dintâi. A picat, altfel spus, cum nu se poate mai bine. Într-un moment în care oamenii se luau, şi de o parte, şi de alta, prea mult în serios, autorul propunea o utopie (sau distopie?) voit neserioasă.
Personajul principal al romanului, Constantin, fumător înrăit, îşi începe povestea în şezlongul său din statul Camarile: „Stau lungit în şezlong, beau un whisky şi grămăjoara de chiştoace creşte în stânga mea pe măsură ce lumina scade”, în care s-a retras la sfatul Adei, fiica preşedintelui acestei ciudate republici. Primul articol din Constituţie sună cam aşa: „Camarile este stat laic şi fumător”. Nu ne-am putut abţine şi am zis şi noi, ca naratorul: „Asta da Constituţie!”. Aflat la graniţa acestui stat utopic şi exclusiv fumător, protagonistul se ocupă cu traficul de ţigări către Uniunea Europeană, aflată la o aruncătură de băţ (sau chiştoc) distanţă şi cu aşteptarea nesfârşită a Adei, mereu rătăcitoare (de care bineînţeles este îndrăgostit). Momentele de solitudine din rulota de lângă graniţă sunt prilejul rememorării vieţii sale de fumător, romanul fiind constituit din instantanee tabagice dispuse în ordine cronologică: prima ţigară, prima iubire, desigur fumătoare, celelalte iubiri care i-au urmat, scurta rătăcire în universul nefumătorilor, apoi traducerea nuvelei lui Julio Ramon Ribeyro, Sólo para fumadores – Numai pentru fumători. Devenit celebru în urma traducerii care se vinde în mii de exemplare, Liga Mondială a Fumătorilor o trimite pe Ada Rivas Ponti să îl aducă pe narator în rândurile sale. Textul ulterior se fragmentează, lăsând cumva suspendată şi incertă intrarea în Liga elitistă. Firul narativ se întoarce la începuturi, în Camarile, unde protagonistul primeşte în sfârşit un semn de la Ada, agenda ei cu notaţii scurte şi aproape codate (în care se află notată şi prima lor întâlnire), iar mai apoi vizita ei. În cele din urmă, cei doi se întorc din Camarile în Uniunea Europeană, sinonim al realităţii, împreună. E un fel de armistiţiu prin care cei doi îşi încheie „lupta” din ceea ce unul dintre prietenii lui Constantin, Cuţitaş, numeşte„Războiul Mondial al Fumătorilor”.
Textul nu inovează, nici nu excelează neapărat ca structură narativă ori construcţie a personajelor. Nu doreşte a fi nici o capodoperă, nici un text intricat, cu straturi peste straturi de semnificaţii profunde, ci mai mult un divertisment. Însuşi autorul zâmbea, dacă e să-l credem, în timp ce-şi scria opera. Faptul acesta se simte, ironia şi autoironia întâmpinându-te la fiecare pas. Amuzante sunt mai ales documentele antropologice din Arhiva de fum, ce conţine mărturiile unor fumători ca doamna Scrumieră, cea care are scrumiere împrăştiate peste tot, în care ard simultan tot atâtea ţigări, sau domnul Dan Avram, pilot Tarom care se apucă de fumat când iese la pensie: „Prima mea iubită fuma. Soţia mea fumează. Ieri am fumat prima ţigară, imediat după ce am ieşit din sediul companiei. Pensionat cu acte-n regulă. Sper să nu mai zbor niciodată. Partea bună e că meseria mea m-a obligat să mă menţin într-o formă fizică excelentă. Dacă totul merge bine, s-ar putea să prind vreo treizeci de ani de fumat. Tot e ceva”. Alteori, îl regăseşti în mărturiile imaginare pe poetul Marin Mălaicu-Hondrari, oniric, dar pus mereu pe şotii: „Eu m-am apucat de fumat în vis. M-am dus, ca de obicei, la crâşma „Beţivu’ dracului”. Nici nu mai ştiu cum se numea, dar noi aşa-i ziceam, din cauza patronului, care noapte de noapte apărea în uşă la doişpe fix şi striga, trecând pritre mese: „Pleacă, beţivu’ dracului. Du-te acasă, betivu’ dracului.”
Camarile este răspunsul utopic şi rezistenţa războinică la distopia din ce în ce mai materială a Uniunii Europene sau a Uniunii Clişeelor Europene, după cum o numeşte Mălaicu-Hondrari într-un interviu dat în Dilema Veche. Iar romanul lui Mălaicu-Hondrari e uşor ca un fum sau ca o siestă în şezlong, la marginea unui stat imaginar. Şi e bine să te situezi astfel în marginea literaturii foarte serioase, în utopie şi viciu, deşi am simţit parcă, puţin, că romanul ar fi putut fi mai izbutit, mai dens, mai pregnant. Dar asta ţine poate doar de gust: la fel cum unii fumează Gauloises fără filtru, de la care te apuca imediat tusea, unii preferă ţigările scurte şi light.
Despre alcool s-a scris cu prisosinţă, despre opiu la fel (despre droguri în general, de altfel), ba chiar şi despre cafea. Parcă numai fumatului îi lipsea o operă, pe care Constantin o regăseşte în nuvela Numai pentru fumători iar noi în romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, pentru care îi suntem cât se poate de recunoscători.
