Marin Mălaicu-Hondrari, „Lunetistul”, Polirom, 2013
Lunetistul e o carte plină de nedumeriri. E şi o carte în care acţiunea e mai mult pretext decât text propriu-zis. Ca cititor, simţi aţintită asupra ta luneta autorului: o să tragă? îmi va dezvălui sau nu misterul romanului? unde mă duce? mă duce într-adevăr undeva?
Avem de-a face, la prima vedere, cu un roman de acţiune, cu un erou misterios, Constantin, intrat în armată în tinereţe în urma unei iubiri nefericite. Iubita sa, Cristina, îl părăseşte pentru un om de afaceri cel puţin suspect, Jim, care locuieşte într-o casă extravagantă, numită „casa” cu maimuţe, din cauza speciilor de primate pe care proprietarul, Ricardo, tatăl lui Jim, şi Midori, soţia lui japoneză, le cresc în vitrine la parterul locuinţei. Întreagă familie e nevoită să plece, cu tot cu Cristina, ameninţată nu se ştie exact de ce şi de cine, în Grecia, moment al colapsului interior definitiv pentru Constantin, ce se hotărăşte să între în armată şi devine lunetist.
Toate acestea le aflăm însă retrospectiv, prin rememorările protagonistului şi prin cele ale Cristinei. Romanul începe de fapt ex abrupto douăzeci de ani mai târziu. Constantin este un lunetist singuratic, bine protejat de servicii secrete şi de oameni sus-puşi, altfel spus, un ucigaş cu simbrie. La un moment dat primeşte misiunea de a-l elimina pe scriitorul Carlos Murillo Ponti, fiul adoptiv (adoptat doar financiar) de Cristina, fosta iubită a lui Constantin, şi de Jim, actualul ei soţ. Lunetistul nostru îl mai întâlnise pe Carlos pe când acesta era doar un puşti, în timpul războiului civil din statul fictiv Camarile, în care Carlos se născuse şi rămăsese orfan. Copilul îi înmânase atunci un mesaj pentru Cristina, care ulterior îl va sprijini febril pe tânăr şi îl va ajuta să scape de mizeria războiului. Constantin îi previne atât pe Carlos, cât şi pe Cristina de noua sa misiune şi încearcă să înţeleagă de la cine ar fi putut veni strania cerinţă de-a ucide un scriitor. Treptat iniţiatorii şi motivele lichidării sunt descoperite de Constantin, dar nu vi le voi dezvălui acum. Nici nu sunt atât de importante, pentru că aspectele enumerate mai sus, deşi par la început centrul de greutate al romanului, devin gradual, pe la jumătatea acestuia, de-a dreptul secundare. Esenţial devine altceva.
Pasajele povestite din perspectiva lui Constantin alternează cu însemnările Cristinei, ajunsă alcoolică şi depresivă, deşi în continuare căsătorită cu Jim, dintr-un jurnal intitulat Caietul Constantin. Discursul e construit sub forma unei mărturisiri de o absolută sinceritate. Dincolo de acţiunile şi interacţiunile (amoroase sau nu) dintre protagonişti, răzbate cu din ce în ce mai multă acuitate, pe măsură ce înaintezi în roman, rătăcirea lor interioară. Cele două voci, sau le-aş zice mai degrabă perspective (pentru că nu auzim niciodată direct vocea lui Constantin, ea fiind mereu preluată de narator), conturează adevăratul text al Lunetistului, mai degrabă poetic decât narativ. Trecutul, singurătatea, recluziunea şi dispariţia sunt marile teme în jurul cărora evoluează de fapt personajele. Romanul începe astfel (este totodată şi unica frază a primului capitol): „Dis-de-dimineaţă, Constantin a ieşit din locuinţa lui, a făcut douăzeci de paşi, apoi s-a întors şi s-a închis în casă până a doua zi”. Sfârşitul romanului nu vi-l pot spune. Vă pot spune însă că textul se construieşte integral în jurul acestei neputinţe şi al acestui deficit de voinţă, explicitat încă din primul paragraf. Atât Constantin, cât şi Cristina, au ajuns, pe căi diferite, într-un moment critic, din care nu se mai pot întoarce; nu se mai pot întoarce la viaţa lor cotidiană, de până atunci. Se întorc în schimb la ceva cu mult mai vechi: Constantin îşi vizitează oraşul natal, apoi satul în care copilărise, iar la final, după cum veţi vedea, se întoarce la el însuşi şi îşi înfruntă angoasele. Cristina revine în măcelăria părinţilor, preluându-le afacerea. Ambele acţiuni sunt forme de evadare deopotrivă din prezent şi din trecut. Amândoi renunţă la ideea reaprinderii unei iubiri defuncte din tinereţea lor şi în acelaşi timp la un prezent în care nu se mai regăsesc. Redescoperă un trecut care îi înnoieşte, în loc să-i închisteze în rememorări sterile.
La fel ca-n Războiul Mondial al Fumătorilor, ultimul său roman, Marin Mălaicu-Hondrari e mai degrabă un poet-prozator decât un prozator-poet. Iar asta nu este un lucru rău. Din contra, îi conferă romanului atât de multă viaţă, încât lectura curge cu o miraculoasă naturaleţe. Printre notaţii anodine, Cristina strecoară, de pildă, reflecţii (sau reflexii) onirice şi poetice: „Ieri mi-am visat creierul întins pe o suprafaţă plană şi creierul înainta aşa cum înaintează un şarpe pe nisip. Dar nu asta voiam să-ţi spun. Vreau să zic că uneori intervine o lumină, cea de acum, de parcă nu s-ar întâmpla nimic, o burniţă rece şi o ceaţă grea, dar în ciuda lor pare că totul stagnează, că voi rămâne veșnic la fereastră, în picioare, contemplând ceva cu gura închisă”. Sau întâlnim inserate în text replici surprinzătoare ca cea a lui Carmen, iubita din prezent a lunetistului nostru: „Ieşind, Constantin i-a lăudat unghiile îngrijite, iar Carmen i-a zis: Sunt femeie, am grijă de tot ce continuă să crească după moarte: părul, unghiile.” Acelaşi Constatin încropeşte un album de fotografii fictive, fotografii pe care ar fi vrut să le aibă, însă au rămas doar la statutul de fotografii mentale, momente suspendate, de o uneori abia suportabilă frumuseţe. Prezenţa, menţionată doar trecător, în recuzita narativă a personajului Midori, mama lui Jim şi soacra Cristinei, nu este poate întâmplătoare. Ceva japonez traversează parcă întregul roman, prin poezia atât de puternică vizual pe care o emană, exact ca un haiku: „Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă şi scrie despre trecutul său şi nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, aşadar scrie fără patimă şi fără grabă, ca şi cum ar decupa cu o foarfeca metri cubi de apă.”
În a doua parte a romanului, ironie voită a naratorului, aflăm din interviul lui Carlos Murillo Ponti că tot ceea ce am citit nu este de fapt decât ultima sa operă. Ne şi povesteşte de câte ori a ajustat fraza de început, primul capitol, pe care l-am citat mai sus. În răspunsurile sale publicate în revista „Cronopios sin fama” (trimitere la mereu jucăuşul Julio Cortazar) putem găsi răspunsul la nedumeririle pe care ni le stârneşte Lunetistul : „Romanul a dobândit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale (n.m. ale protagonistului lunetist). El e un militar şi ucide militari, dar o crimă e o crimă şi crimă rămâne, numai că eu nu puteam să scriu despre aşa ceva, tot evitam, tot amânam, construcţia începea să se fisureze din simplul motiv că îl vedeam pe personaj incapabil de crimă şi mi-am dat seama că tocmai asta era marea victorie, că, pe urma mea, cititorul va rămâne şi el cu impresia unui personaj neverosimil. Apoi mi-am dat seama că personajul meu evita să fie sută la sută prezent, exista un văl fin, de fiecare dată, între el şi realitatea fictivă din jurul său”. Lunetistul devine şi el un roman evaziv, pe măsură ce înaintează, un roman în care Constantin nu trage nici un foc de armă şi în care personajele şi intriga sunt neverosimile. Şi nici nu trebuie să fie altfel.
În buna tradiţie a lui Cortazar sau Enrique Villa-Matas, pomeniţi adesea în text, Lunetistul nu este un roman, cel puţin nu în sensul tradiţional, ci o mică jucărie literară intertextuală. De-a lungul ei, cititorul se simte parcă în repetate rânduri vizat de naratorul-lunetist prin anumite indicii, dar acesta refuză parcă sistematic să tragă. Îşi abandonează în cele din urmă acţiunea şi ia partea personajelor, suspendă trecerea şi le înţelege recluziunea; Lunetistul devine un roman prin care personajele evadează din literatură şi-şi cuceresc libertatea.
