Julio Cortazar, Axolotul, Povestiri cu cronopi şi glorii, editura Art, 2015, 212 p
Când am zărit volumul tronând la secţiunea „noutăţi” a unei librării bucureştene, am tresărit: ziua, începută prost, tocmai se luminase glorios. De pe coperta albăstruie mă priveau doi ochi tulburi de axolot, iar eu eram cât se poate de fericită. Vinovaţi de această fericire subită sunt cei de la editura Art, care s-au gândit să reunească într-un singur volum Axolotul şi Povestirile cu cronopi şi glorii ale lui Julio Cortazar. Dacă de Axolot (care face parte de fapt din culegerea de povestiri Sfârşitul jocului), m-am mai bucurat într-o ediţie de la Polirom (apărută în 2004), integrala Povestirilor cu cronopi şi glorii a fost pentru mine o noutate absolută.
Alegerea editorului a fost cât se poate de inspirată. Axolotul, asemenea cronopilor şi gloriilor, este una dintre figurile fanteziste şi improbabile ale lui Cortazar, dintre care mai fac parte tigrii-instalaţie, iepuraşii devoratori şi mâinile de sine stătătoare (a se vedea povestirea Anotimpul mâinii). Şi poate chiar cea mai importantă dintre ele.
Creatură albicioasă şi semitransparentă, asemănătoare în parte cu o şopârlă (ca mărime şi formă a corpului), cu branhii rozalii şi chip inexpresiv, axolotul îl fascinează pe protagonistul narator, care îşi pierde nenumărate ore în faţa unui acvariu din Jardin de Plantes, ce conţine nouă asemenea exemplare. Obsedantă nu este atât înfăţişarea lor extraterestră, cât privirea de aur transparent, cum o numeşte povestitorul, lipsită de pleoape. Dincolo de privirea fixă, neobosită, axoloţii par să ascundă un mister nelămurit şi imposibil de comunicat. Asemănarea lor cu oamenii, pe care naratorul o intuieşte de-a lungul povestirii, devine palpabilă prin metamorfoza sa într-un axolot şi trecerea de partea cealaltă a acvariului. Transformarea pare însă mai degrabă un transfer al minţii, o despărţire a gândului de corpul uman, căci naratorul, prins în învelişul transparent şi moale al axolotului de dincoace de sticlă, continuă să îşi vadă chipul omenesc apropiindu-se zi de zi, apoi din ce în ce mai rar, de pereţii acvariului. Apropierea aparentă dintre povestitor şi axoloţi, dintre om şi amfibian dispare treptat: comunicarea se dovedeşte imposibilă, atât între axoloţi, cât şi între privitor (sau creator ?) şi bizarele creaturi, păstrătoarele unui secret de nerostit şi negândit, inclusiv pentru ele.
Spre deosebire de axoloţi, cronopii şi gloriii nu sunt fiinţe tragice, ci cel mult tragi-comice. Mai mult, dacă axoloţii sunt descrişi în amănunţime, povestitorul ne oferă detalii fie nesemnificative, fie contrariante despre aspectul fizic al noilor creaturi. Despre cronopi, de pildă, ştim doar atât: că sunt obiecte verzi, zbârlite, umede şi foarte nefericite. Deşi nu prea au o formă definită, putem destul de uşor să le facem cronopilor şi gloriilor (atenţie, „glorii” este un substantiv masculin în povestiri) un portret, ca să zicem aşa, psihologic. Gloriii sunt prevăzători, ordonaţi şi serioşi, deşi nu atât de serioşi încât să nu îşi permită să danseze, pe când cronopii sunt sensibili, trişti şi mereu urmăriţi de ghinion: „când cronopii merg în călătorie, toate hotelurile sunt pline, trenurile au plecat, plouă cu găleata şi taxiurile nu vor să-i ducă sau costă foarte mult. Cronopii nu-şi pierd curajul pentru că sunt foarte convinşi că aşa li se întâmplă tuturor, şi când se duc la culcare îşi spun unii altora: Frumos oraş, foarte frumos oraş.”
Bogaţi, gloriii par să fie clasa conducătoare în lumea lui Cortazar, cronopii fiind supuşii, sau mai degrabă nesupuşii, căci, înciudaţi de exemplu pe proprietarii glorioşi ai unei firme de furtunuri colorate, cronopii-angajaţi le taie în bucăţi şi le împrăştie prin oraş, dându-le pe cele albastre fetiţelor, împodobind cu cele galbene statuile şi întinzând cu cele verzi capcane speranţelor, a treia categorie socială din ţara fictivă, inferioară gloriilor şi cronopilor. Aceştia din urmă, după cum ziceam, poartă mereu în ei ceva subversiv. Când un cronopiu ajunge Director General al Radiofuziunii, el cere ca toate programele, reclamele şi cântecele să fie în limba… română. Da, aţi citit bine, română, pe care, evident ,gloriii nu o înţeleg deloc. Iar în altă povestire, un cronopiu, apăsând prea tare pe tubul de pastă de dinţi, reuşeşte să umple pălăriile şi hainele gloriilor din cartier cu pastă trandafirie, stârnind indignarea acestora şi propria bună dispoziţie.
Cronopii, după cum sugerează poate şi numele lor (o veni oare de la „chronos”?), sunt şi mari devoratori de timp. Spre deosebire de gloriii conştiincioşi, care nu uită niciodată să-şi întoarcă ceasurile cu pendulă, cronopii îşi fac din ceas o uriaşă anghinare, căreia îi rup frunzele pe măsură ce trec orele şi pe care o mănâncă cu oţet, sare, ulei şi nepăsare. Iar dacă gloriii dansează un dans triumfal, numit „bucuria gloriilor”, cronopii nătăfleţi cântă: „Când îşi cântă cântecele preferate, cronopii sunt atât de entuziasmaţi încât adesea se lasă călcaţi de camioane şi biciclişti, cad pe fereastră sau pierd tot ce au prin buzunare, până şi socoteala zilelor.”
Nu e deloc greu să identifici în aceste caractere uneori amuzante, alteori întristătoare, tipologii umane dintre cele mai des întâlnite, pe care Cortazar le transpune, modificate, întoarse pe dos, caricaturizate, în povestirile sale. Dintre toate istoriile cu cronopi şi glorii, ne-au rămas în minte două fragmente: unul este despre păstrarea amintirilor, celălalt despre terapii naturiste. Dacă gloriii ţin neapărat să îşi imobilizeze şi eticheteze amintirile, cronopii le dau drumul de-a valma prin casă, unde acestea cad pe scări şi se aleargă gălăgioase:
„Gloriii, ca să-şi păstreze amintirile, procedează la îmbălsămarea lor în felul următor: după ce fixează amintirea până în cele mai mici amănunte, o înfăşoară din cap până în picioare într-un cearşaf negru şi o reazemă vertical de peretele din hol, cu o etichetă pe care scrie „Excursie în Quilemes” sau: „Frank Sinatra”. În schimb, cronopii, fiinţe dezordonate şi călduţe, îşi lasă amintirile vraişte prin casă, printre strigăte vesele, iar ei umblă printre ele şi când trece câte una în fugă o mângâie cu blândeţe şi-i spun: „Nu cumva să ţi se întâmple ceva” sau chiar: „Ai grijă la trepte”. Din cauza asta casele gloriilor sunt ordonate şi liniştite, iar în casele cronopilor e o adevărată harababură, iar uşile se trântesc mereu. Vecinii se plâng întotdeauna de cronopi, iar gloriii dau din cap cu înţelegere şi se duc să vadă dacă etichetele sunt toate la locul lor.”
Cât despre terapiile naturiste, Cortazar demonstrează strălucit cercul lor vicios:
„Un cronopiu devine medic şi deschide un cabinet pe strada Santiago del Estero. Curând vine un bolnav şi-i povesteşte cum îl doare pe el şi colo şi dincolo, iar noaptea nu doarme şi ziua nu mănâncă.
– Cumpără-ţi un buchet mare de trandafiri, spune cronopiul.
Bolnavul pleacă uimit, dar cumpără buchetul şi se vindecă pe loc. Plin de recunoştinţă vine la cronopiu, îi plăteşte şi-i dăruieşte, delicată mărturie, un frumos buchet de trandafiri. Nici n-a plecat bine şi cronopiul cade bolnav, îl doare peste tot, iar noaptea nu doarme şi ziua nu mănâncă.”
La final, zic şi eu ca senor Cortazar, schimbând câteva cuvinte: gândeşte-te bine, când ţi se dăruieşte o povestire, ţi se dăruieşte de fapt un mic infern cu cronopi şi glorii, un buchet de trandafiri sau o temniţă de apă. Ţi se dăruieşte – iar scriitorul are habar, asta e groaznic, că are habar, un nou fragment fragil şi precar din tine însuţi.
