Și eu am trăit în comunism, coord. Ioana Pârvulescu, editura Humanitas, 2015, 408 p
Comunismul a lăsat în urmă rămăşiţe de tot felul: de la firmele desuete ale magazinelor, la profilurile apăsătoare ale cartierelor-dormitor şi de la anecdote la amintiri cu contururi dureroase. Dar a mai lăsat în urmă şi ceva ciudat şi aproape neaşteptat, din punct de vedere logic: nostalgia. Împotriva a tot şi a toate, unii continuă să se raporteze la anii ’80 ca la o Epocă de Aur reală. Îi ştiţi. Îi auziţi. Vă indignează, poate. Argumentele nu funcţionează în cazul lor, nici dovezile. Un apartament într-o cutie de chibrituri, o dacie nesigură, un loc de muncă erau de-ajuns. Panem et circensis. Libertatea era accesorie. Nici chiar absenţa mâncării sau a electricităţii din ultimii ani nu erau probleme reale: dacă erai deştept, te descurcai.
Ei bine, volumul apărut recent la Humanitas sub coordonarea Ioanei Pârvulescu e un antidot pentru această nostalgie. Să ne înţelegem, nostalgia nu e rea în sine. Ba chiar este parte permanentă din noi: tânjim constant după timpuri trecute, timpuri pe care uneori nici măcar nu le-am trăit. E periculoasă doar când devine anti-raţională, idealizează regimuri nefaste, absenţa libertăţii, sincopele istorice din care oamenii nu învaţă nimic şi pe care riscă astfel să le perpetueze. De comunism nu ne-am vindecat niciodată. Dar povestitul poate fi o formă de vindecare.
„Şi eu am trăit în comunism” e o culegere de mai bine de 300 de povestiri despre comunism, venite din el, povestiri care prezintă în tot absurdul, tragicul şi uneori comicul ei viaţa cotidiană din perioada 1947-1989. Comunismul aşa cum oamenii l-au trăit zi de zi. Textele sunt scrise în mare parte de oameni fără tangenţă reală cu scrisul (scrisul de natură literară, vreau să spun): medici, ingineri, actori, muncitori. Bineînţeles sunt şi câţiva scriitori, pe care vă lăsăm să-i descoperiţi singuri. Numele povestitorilor nu apar de altfel complete decât la finalul volmului. Înăuntrul lui sunt trecute doar iniţialele lor, ce pot fi supuse fără grijă unor permutări mentale: A.C. e o formă de anonimat temporar, dar şi de asemănare. A.C. pot fi mai mulţi, poate fi oricine. Iar faptul povestit i s-ar fi putut întâmpla oricui.
Structura cărţii e tematică, textele reunindu-se în jurul unor aspecte majore din cotidianul gri al comunismului: oraşul socialist, serviciul, munca „voluntară” şi patriotică, timpul liber, sărbătorile, călătoriile, cozile, şcoala, facultatea, vacanţa şi concediul, experienţele medicale (cele mai sumbre), dragostea, mâncarea şi băutura, vestimentaţia şi un ultim capitol eteroclit intitulat „diverse”.
Întâmplările nu sunt tragice (cu câteva mici excepţii), ci tragi-comice, umorul născându-se din nonsensul unei maşinării de stat ce funcţiona în gol, dusă înainte de ritualuri colective în care nu mai credea (sau, sper eu, nu a crezut vreodată cu adevărat) nimeni: obligatoria muncă „voluntară”, obligatoria prezenţă la un serviciu care consta în a nu face nimic (sau la care se făceau lucruri inutile, doar pentru a-i ţine pe oameni ocupaţi), repartizarea în provincie a absolvenţilor de facultate, în locuri uitate de lume, fără condiţii pentru a pune decent în practică cele învăţate, birocraţia monumentală (de care încă nu am scăpat) etc.
Formidabilă şi dătătoare de zâmbete este şi inventivitatea românilor puşi în faţa constrângerilor de tot felul, exemplare fiind improvizaţiile studenţilor din Regie, ce se încălzeau în cămine fie branşând armătura metalică a clădirii la reţeaua de electricitate, fie mascând în zid o rezistenţă electrică, fie atârnând 88 de becuri de 60 de waţi în cameră. Însă zâmbetul nu reuşeşte să înlăture senzaţia apăsătoare de subumanitate. Oameni fără curent electric, fără transport în comun, obligaţi să facă naveta până în localităţi îndepărtate, magazine cu rafturile goale, neputinţa de a ieşi din cuşcă, prezenţa Securităţii. Desigur, unii vor spune că n-a fost dracul chiar aşa de negru. Într-adevăr, n-a fost negru, ci roşu. A mers într-adevăr şi aşa, iar pesemne descurcăreţii de ieri sunt cei care plâng astăzi comunismul atât de stabil.
Dar să-i lăsăm pe aceştia la o parte şi să citim cu atenţie povestea unui om foarte simplu din Cugir din perioada colectivizării. Primul lucru pe care îl vedeai apropiindu-te de acest oraş în anii ’50 era statuia lui Stalin. Iar bătrânul ţăran din poveste îi spunea zi de zi lui Iosif Vissarionovici: „Noroc, Iosâve”. Uneori, se oprea şi stătea chiar de vorbă cu el. Ce-i spunea? Iată ce-i spunea: Mă, Iosâve, ce ai tu cu mine? […] De ce mă obliji pe mine să întru în colectivă, pentru că eu, Iosave, n-o să întru câte zâle-oi avea. Aşa că mai bine meri tu fain frumos în… şi lasă-ne pe noi în pace.”
Din păcate, Iosâv nu i-a lăsat. Şi nici amintirea lui nu ar trebui să ne lase să fim nostalgici.
