Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, Casa de Pariuri Literare, 2015
Citeam, nu demult, într-un interviu, că poezia cu adevărat bună lasă urme; că citeşti un poem bun nu doar cu ochii, ci cu tot corpul sau cu părţi ale lui, unii cu şira spinării, alţii, ca Radu Vancu, cu o „strângere a stomacului ca-n faţa unei agresiuni iminente”. Şi tind să cred că-i adevărat: poezia lui Ioan Es. Pop a fost (cel puțin pentru mine) o lovitură în piept, de parcă un zid compact de beton m-ar fi izbit cu suflul a o mie de Hiroshime sau cu cel al luminii.
Nu ai cum să ieşi din poezia lui Ioan Es. Pop fără o vânătaie, o cicatrice, un vers scris pe dinăuntru. Zona de confort ţi se face ţăndări, iar ceva de dincolo de realitate, ceva mult mai adânc şi mult mai crud decât ea îşi iţeşte capul şi râde sarcastic. Lucru valabil pentru aproape toate volumele lui Ioan Es. Pop, dar mai ales pentru cel dintâi. După o primă reeditare în 2009, la 15 ani după publicare, Ieudul fără ieşire a reapărut în 2015 cu ilustraţia originală de copertă la editura Casa de Pariuri Literare, fapt pe care m-am gândit să-l marchez prin cuvintele aci de față. Știu că s-a scris mult şi elogios despre Ieud, atunci când a irumpt în lume; aşa că luaţi textul acesta doar ca pe umila mărturie a unui cititor nepriceput, și nu ca pe un fragment de critică literară.
În Argumentul împotrivă care deschide Petrecere de pietoni (2004, editura Paralela 45), Ioan Es. Pop zicea aşa: „Scriu numai pentru că scrisul acesta, deşi n-are nici o semnificaţie deasupra, pentru mine, acolo, jos, funcţionează în locul lui Dumnezeu, pentru care e tot atâta mister şi mirare că dispar, pe cât e pentru mine că el nu apare niciodată”. Aşa se întâmplă şi în olteţului 15. camera 305, prima parte a Ieudului fără ieşire: textul ia locul divinității, poetul scriind în absența și parcă în ciuda ei. Într-o lume în care „viața se bea şi moartea se uită”, nu există nimic deasupra paharelor, Dumnezeu uitând în mod sistematic să apară. Aşa că Ioan Es. Pop încropeşte pentru populaţia însingurată a căminului de nefamilişti de pe strada Olteţului o scriptură, prin care, ca cititor, eşti țintuit fără să vrei pe pagină ca pe o cruce. Și-ți rămâne, de pildă, pironită-n minte (sau de ce nu, pe trup, în dreptul inimii) poezia „Fotografia de grup”, cină de taină a celor fără de noroc, cărora şi nevasta, şi casa, li s-au terminat: „hans are/capul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el./ pe atunci avea 36. acum are 41 la bocanci, viaţa verde şi/ciroza hepatică-l aşteaptă-n pat. dintre noi,/ hans e singurul om realizat./mitru: de un an cu ocupaţie fără şi bun pentru apostolat./pripăşit şi el aici că aici e hotel pentru toţi./ a avut cîndva nevastă şi o casă, însă i s-au terminat”. Între ei, în chip de Iisus, şade păianjenul cu cruce, înfăşurat în giulgiu de mătase, pe care însă nimeni nu se va trezi să-l vândă şi să-l învie. Căci în camera 305 nu mai este nimeni și nimic de salvat.
Locuitorii nefericiţi ai căminului de nefamilişti, Hans, Zoli, cel cu barba roşcată, alcătuiesc astfel o emoţionantă şi tristă subumanitate. Sub acţiunea corozivă a alcoolului, totul se dizolvă, atât viaţa, cât şi limbajul. Iar când nu mai ai la ce trăi („este vinerea şi este seară./ de vineri până luni nu mai am la ce trăi”), singura odihnă devine suferinţa: „luni, când toţi sînt plecaţi, soseşte în sfârşit /şi aici Fiul ca să mântuiască: /cu cămaşa murdară, cu ochii umflaţi de nesomn, / cu sticla goală-ntr-o mînă, clătinîndu-se şi lălăind./ se cațără pe scară la treisutecinci, îşi întinde mîinile şi zice: leagă-mă de lemnul ei, să dorm şi eu puţin, amice.” Alături de Fiu, ce se arată prea târziu, împleticindu-se, în timpul absenţei celorlalţi, un alt personaj obsedant îşi face intrarea, într-ascuns, în cameră: timpul, sub forma unui ceas, hrănit de Hans, sau sub cea a unui prezent care refuză să se transforme în viitor, în altceva decât ceea ce este. Ceasul hrănit de Hans s-a lăţit, s-a îngrăşat, s-a dilatat până când timpul a devenit un singur, necurmat, azi: „e un ceas în cameră pe care hans îl hrăneşte pe-ascuns./ mişcă mai repede, îi şopteşte, mişcă mai repede./ i-a cumpărat cămaşă şi l-a îmbrăcat. îl spală,/ îl schimbă, îl îngrijeşte ca pe ochii din cap./ ceasul însă e un somnoros. s-a îngrăşat. s-a lăţit/ pe toată masa. abia mai stă pe picioare –/ ticăitul i-e ca un lătrat.”
Despre timp sau absenţa lui este vorba şi în Ieudul fără ieşire, centrul de greutate al volumului. N-aş putea compara acest ţinut necuprins de nici o hartă decât cu miraculosul şi tulburătorul Macondo: „nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze./ nu l-a prevestit nici o aură./ nu-l urmează nici o coadă de cometă. /ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste/ uscaturi şi ape, nu-l prevesteşte nici o/ aură nu-l urmează nici o/ coadă de cometă.”
Ieudul există în afara timpului şi a spaţiului, este punctul mişcător și dureros din memorie în care eu devine frecvent un altul, muritor, anume Mircea, dublul, cel atât de asemănător, vârât în sacul aceluiaşi trup: „Noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîți unul în altul,/ înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup, cu neputinţă de descîlcit din unul celălalt”. Figura lui Iisus răzbate şi din trăsăturile lui Mircea (şi ale poetului însuşi, în imobilitatea-i feroce de martir al timpului), în aceeaşi cheie parodică, pe jumătate ironică, pe jumătate insuportabil de tristă: „eu nu mă mai duc azi acasă. dar ştiu:/unul din voi are să mă trezească./unul din voi pre mine mie însumi mă va vinde./dumitru doctorul o să ajungă prea tîrziu.//căci eu m-am vechit, m-am veştejit şi că florile de/ brumă m-am ovilit/ soarele m-au lovit căldură m-au pălit. vînturile/ m-au negrit. drumurile/ m-au ostenit. zilele m-au vechit. anii m-au îmbătrînit.//nopţile m-au schimonosit./şi decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit./ glorie, glorie! aici sîntem la porţile orien. /unde totul este posibil şi/ nimic nu mai are rost.”
Ieudul ar putea astfel prea bine să fie grafia stângace, dar tot atât de sagace, a iadului: „la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cîndva./şi sîntem şi acum şi o să fim şi mîine poimîine şi/în veci apa aceluiaşi rîu ne va scălda”. În imaginarul european şi nu numai, iadul este uneori închipuit ca un deşert. La Ioan Es. Pop, el este cu precădere un deșert temporal, o eternitate a vidului. Iar râul ce ne va scălda nu va fi din păcate niciodată cel al uitării, dulcele Lethe.
Însă stagnarea temporală este ilustrată probabil cel mai strălucit de ultima parte a volumului, viaţa de-o zi, aceeaşi zi, 12 octombrie, în ani diferiţi sau în aceiaşi ani, în care totul se schimbă de la un poem la altul, dar rămâne acelaşi, ca într-o aritmetică divină și inexplicabilă. Nu știu cum se face că în lumea lui Ioan Es. Pop orice adunare devine de fapt o scădere. Am scris undeva, mai demult, că mi-aș dori să lansez un nou curent, nunuismul sau nimicismul. Ioan Es. Pop ar fi un precursor, care a adunat atâta nimic copleşitor în poemele sale de-a lungul timpului, încât abia mai poţi răsufla sub apăsarea lui: „dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig/ parcă ziceai că tu, în doi ani, o să cîștigi cît alții în patru/ și uite că acum n-aduci nimic.// ba, uite, dragilor, chiar nimic am cîștigat./ și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna/ nimeni în ăștia doi ani./ nici n-am putut căra de unul singur atîta/ nimic cît am cîștigat.[…] fiți siguri, dragilor, atîta nimic n-are nimeni./ doi ani am tot adunat numai cu gîndul la voi.”
Poezia lui Ioan Es. Pop dezgoleşte oasele de carne, răstoarnă pământurile, scormoneşte eșecurile, ratările, rămășițele ființei după minereuri grele, cu sclipiri întunecate, care strălucesc şi orbesc mai ceva ca soarele la amiază.
