Filip Florian, „Toate bufnițele”, Polirom, 2012
Nu am început lectura acestui roman de pe o poziţie neutră. Auzisem de multă vreme prin târg că ar fi vorba dacă nu de o dezamăgire, atunci cel puţin de o stagnare faţă de operele precedente; un fel de fundătură. Aşa că am început să citesc „Toate bufniţele” făcându-mi toate grijile posibile şi pândind momentul în care autorului îi va scăpa stiloul, pixul, creionul din mână sau o va lua pe căi nepotrivite. Şi-am tot aşteptat momentul acela până la final, fără ca el să vină.
Înainte să analizez de ce „Toate bufniţele” nu este nici o carte proastă, nici o batere-a-pasului-pe-loc faţă de romanele anterioare, o să-i rezum în doi timpi şi trei mişcări acţiunea. Roman-duet, „Toate bufniţele” este construit prin alternarea vocilor lui Emil şi Lucian, un personaj în vârstă şi bolnav, ieşit la pensie şi retras la munte, în mijlocul naturii, şi a unuia tânăr şi de o vitalitate covârşitoare. Muştruluit de un oarecare mecanic, ce voia să îi confişte banii obţinuţi de la turişti după ce fixase, în joacă, o taxă de trecere în dreptul unui imens copac prăbuşit, Lucian scapă numai datorită intervenţiei cu aer de deus ex machina a lui Emil. Acesta din urmă îşi face apariţia în viaţa puştanului ca un salvator, câştigându-şi o aură de mister şi de cvasi-sacralitate pe care şi-o va menţinene ştirbită de-a lungul prieteniei înfiripate rapid între ei. Oblojit după bătaia încasată de la mecanic în locuinţa lui Emil, Lucian e din ce în ce mai contrariat şi fascinat de bătrânul singuratic, cu inima salvată recent de bisturiul unor medici francezi, cu fotografiile sale vechi, dispuse în multiple straturi de sepia pe un birou plin de cărţi şi atlase despre păsări, cu caietul său cu coperte galbene, din care va începe să-i citească. Din acest punct al întâlnirii celor doi, naraţiunea lui Lucian, puternic ancorată în prezent şi, cel mult, într-un trecut imediat, va alterna cu cea a lui Emil, care parcurge cronologic etapele semnificative ale existenţei sale de copil născut în 1940, vocile lor fiind, uneori, teribil de asemănătoare, aproape convergente.
Nu ştiu la ce se referă exact termenul „ready-made” (folosit de un critic mult mai priceput decât mine), dar aşa cum îl înţeleg eu, putea fi folosit şi pentru a categorisi unele pasaje din „Zilele regelui”, vizita la prostituate, popasul într-un han, ziua petrecută în Târgul Moşilor fiind tot atâtea toposuri, adică locuri comune, ale epocii surprinse (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi ale discursului retrospectiv asupra ei ca pasajele-cheie din amintirile lui Emil privind perioada postbelică, ce se coagulează în jurul unor scene devenite deja familiare, însă cu atât mai pregnante, prin recurenţa lor într-un număr atât de mare de destine – arestarea tatălui şi a bunicului, momentele din puşcărie şi de muncă forţată suportate de cei doi, primii ani de căsătorie ai lui Emil pe fundalul de beznă profundă al comunismului, în plină Epocă de Aur.
Dacă stai să încropeşti o listă, observi îndată că recuzita romanescă e, în general, destul de săracă, evoluând în jurul unor tematici, subiecte, chiar şi scene foarte asemănătoare. Déjà-vu-ul poate sau nu să consoneze cu déjà-écrit-ul, dar numai atunci când într-adevăr o face putem vorbi (sau scrie) despre „ready-made”. Or, déjà-écrit-ul nu se aplică în cazul lui Filip Florian, care reuşeşte, după umila părere a cititorului recenzent, să contureze, printr-o muncă de minuţios stilist-bijutier (asemenea bunicului lui Emil, bijutier renumit) fragmente de memorie de o nefirească şi neliniştitoare fragilitate. Aici survine, fără să vreau, o doză de subiectivism irepresibil, căci pentru o nostalgică a perioadei interbelice, pasajele ce evocă lumea aceea în declin, zgâlţâită de bombardamentele din anii ’40 ca de frigurile unei boli mortale, prinsă în turbionul propriului delir războinic, reprezintă o formă subtilă de şah – partida, deja de la primele pagini ale romanului, e aproape câştigată. Ascuns într-un geamantan în timpul bombardamentelor din 1944, Emil se ciupeşte de cot pentru a fi sigur de prezentul trăit şi întrezărit prin minuscula deschizătură a geamantanului, la fel cum unii o fac pentru a fi siguri nu că mai trăiesc, ci că au trăit: „M-am ciupit de cot tare, foarte tare, m-a usturat al naibii şi, tocmai când podeaua se zgâlţâia mai rău ca înainte, am fost sigur că trăiesc. Mama era lângă mine, nu în geamantan, nici n-ar fi încăput înăuntru, se întinsese alături, sub pat, cu o plapumă răsucită în jurul ei. Dacă plapuma făcută sul aducea cu o clătită uriaşă şi verde, mama, la mijloc, trebuie să fi arătat ca o dulceaţă de gutui.”
Iar dacă la asta se adaugă apariţia fulgurantă, în vis, dar nu mai puţin importantă, a Şcolii Centrale de Fete, în care mama lui Emil îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa, mă văd nevoită să abandonez confruntarea aproape fără luptă, ca fostă elevă a aceleiaşi instituţii. Nu ştiu cum se face, dar parcă numai Filip Florian reuşeşte să evoce trecutul cu o asemenea uşurinţă şi fluiditate lipsită de artificiu, ca un fâlfăit de aripi sau ca un zvon de glasuri rătăcit nu se ştie cum într-un prezent insular şi fără întoarcere; un trecut care devine cumva și al tău. Iar stilul e el însuşi o dulceaţă de gutui, un text aproape fără greutate, de o naturaleţe şi de un echilibru care întrece, din punctul nostru de vedere, „Zilele Regelui”, virând într-o tonalitate mai gravă şi mai interioară.
Până acum nu am suflat nici o vorbă despre bufniţe şi nici chiar autorul nu le-a acordat, la o primă vedere, prea mult spaţiu în romanul său – le-a dăruit însă suficient, cât să se ţeasă între rarele şi misterioasele lor apariţii o reţea de sensuri mişcătoare, dar cât se poate de comprehensibile. Figuri totemice, bufniţele lui Filip Florian sunt aidoma unor zeităţi – figuri regeşti, impasibile şi impenetrabile, curmând printr-un fâlfâit de aripi viaţa agitatelor rozătoare pe care Emil le aduce drept ofrandă. Ele nu par să fie decât o metaforă plină de fulgi a timpului, cu ochi mari şi strigăte sfâşietoare, cu o existenţă nevăzută şi greu de pătruns. Eu aşa le-am înţeles şi nu cred să fi trădat intenţia autorului sau a operei. Bufniţele, toate bufniţele, sunt suma tuturor clipelor care ne dau târcoale, ne sfârtecă cu graţia unui abia auzit fâlfâit de aripi, pe care ar trebui să le primim poate cu o plecăciune, poate cu un zâmbet, oferindu-i memoriei drept pradă toate cotloanele minţii.
