Radu Bata, „Descheiat la vise”, Brumar, 2016
În acest început de primăvară precoce, cu păsări guralive şi vânt supărăcios, nu-ţi vine parcă să citeşti decât chestiuni uşoare, aproape neserioase. Şi nici că poţi începe mai bine o lună cunoscută pentru apucăturile ei contradictorii (cele 9 babe, când plouate, când senine) şi promisiunile latente, decât cu al doilea volum de poezete publicat de Radu Bata în limba română. Stabilit de multă vreme în Franţa, autor al unor volume de poezie în limba de adopţie, Radu Bata continuă totuşi să scrie și, iată, să publice în limba maternă, cu care se poate juca în voie, cu nepăsare şi visare. Poate de-asta şi-a şi intitulat volumul Descheiat la vise – e ceva în el ce ţine de un spirit adolescentin ce refuză să crească şi să adopte morga poeziei de înaltă şi severă ţinută. Aşa că zburdă în jurul Poeziei cu „p” mare, șicanând-o, propunându-i mici poeme, numite de el poezete, care nu se vor nemuritoare. Ele sunt ca nişte stele căzătoare ce par să urce, nu să coboare, lansate de autorul neserios spre transcendența mult prea serioasă și urâcioasă.
Deşi, după cum foarte bine scria Mircea Cărtărescu în prefaţă, volumul se prezintă ca un bric-à-brac, asta nu înseamnă neapărat ceva rău. Din contra, aş zice, e o gălăgioasă adunare de versuri, ce reușește totuși să nu fie deloc supărătoare. E mai degrabă veselă, inconstantă, ca o lume mică ce virează uneori dureros spre tragic. Am mai scris asta şi despre primul volum, Cod galben cu peştişori roşii: Radu Bata pare să exceleze în domeniul mereu schimbător și deloc ușor al tragi-comicului. După versuri ca: „tu eşti floarea mea din vis/ cu petale în abis// nouraşul cel viteaz/ ce mă duce în extaz// eu sunt doar căluţul breaz/ ce se crede un cais” (autoportret cu tine în oglindă) sau „amorul e un lucru foarte mare/care se declină/la infinit/ şi se conjugă/ la ispitit” (dragostea e o dambla/ care dă în dumneata), dai peste o mărturisire plină de emoţie despre exilul voit: „mi-am părăsit ţara/ ca un suflet/ care-şi părăseşte/ corpul/ şi rătăceşte în eter/ sperând/ să mai poată locui/ în altul//eu/ de rătăcit/am rătăcit/ prin câmpiile elizeene/ dar/ n-am mai găsit/un corp/ de trăit” (dacă nu ar fi/ nu s-ar povesti).
Poezetele amoroase alternează de altfel cu astfel de mici mărturisiri despre despărţirea de ţară, tinereţea furată sau cu vituperări la adresa balcanismului congenital de care ţara de origine se face vinovată. Întâlnim de asemenea delicioase poeme despre singurătate şi îmbătrânire, subiecte grave abordate mereu cu haz, dar prin care necazul transpare parcă cu atât mai intens cu cât îl iei peste picior: „îţi spui/ bătrâneţea e departe/ nu cred că o să ajung/ până acolo/ din lipsă de vize/ de globule galbene/ de mijloace de locomoţie/ de fantezie//şi-ntr-o zi/ hop/dai nas în nas cu ea/ şi vă uitaţi hipnotizaţi şi palizi/ ca şi cum aţi fi mâncat/ o găleată de corcoduşe// ca şi cum timpul/ v-ar fi abandonat/ pe un cearşaf alb” (uitarea).
Oricât s-ar da el de breaz, poetul e măcinat de frică. Şi într-adevăr, îl simţi ca pe un clovn exuberant, dar trist, un cavaler al râsu-plânsului, care se luptă cu morile de vânt ale cuvântului. Nu rareori, el se apleacă asupra artei sale, pe care o consideră de fapt pseudo-artă, mai mult joc, decât tehnică şi ideal: „scriu poeme pitice/ ce nu ţin cont/ de gărzi diacritice/ care dau/ amenzi critice// scriu poeme artizanale/ fără chimicale/ care se mănâncă/ cu mâna/ tale quale// scriu poezete pentru fete/ dar şi pentru băieţi/ cucuieţi/ care cântă vara/ prin nămeţi// scriu poeme/ în formă/ de pisică/ jumătate râs/ jumătate frică” (terapie de grup/ cu cuvinte minore,/ gata de amor).
Dar Radu Bata e cel mai priceput, aş spune eu, în scrierea poemelor de dragoste pitică, ce ţi se furişează cu încăpăţânare în colţurile inimii şi de care nu mai scapi, nici peste o mie de ani: „ea e ca inima/ pendulează/ în gol/ sau aleargă printre particule/ când nu se opreşte/ să-şi facă ordine/ prin vise//[…] ea e ca pasărea:/ pluteşte mereu/ spre ţări mai blânde/ chiar şi atunci/ când migrează în tine/ pentru un anotimp/ fără vârstă” (ea).
Umblă vorba-n târg că trăim zile de sărbătoare. Eu nu mă prea supun riturilor, datinilor, sărbătorilor creştine sau păgâne, dar primăvară asta recomand cu drag această carte pitică, jumătate râs, jumătate frică, numai bună de alungat seriozitatea de damă îmbâcsită a iernii.
P.S. Vă mai las câteva versuri zburătoare: „am avut mereu fluturi/ în cap/ – o întreagă crescătorie// ba îmi umblau ades/ și prin stomac/ căutând iubiri/ de mătase// după maturitate/ într-un moment de luciditate/ mi s-au așezat pe umeri/ ca niște îngeri păzitori”.
