„În urmă nu mai e nimic”, Cosmin Perța, Polirom, 2015
Lui Cosmin Perţa i-aş decerna negreşit locul al doilea sau al treilea la categoria cel mai bun început de roman, după Marquez desigur, pe care, cu părere de rău, nu îl va detrona nimeni din ierarhia personală. Primul paragraf din romanul său „În urmă nu mai e nimic” sună cam aşa: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuţe care îşi făceau baia de praf s-au împrăştiat speriate care-ncotro. Era totuşi destul de cald pentru începutul lui mai.”
Eram într-un local, era frig şi ziua începuse teribil de prost, însă, în chip ciudat, după ce am citit începutul acesta, am zâmbit. Era o demarare în forţă, neaşteptată, care anunţa un roman cel puţin interesant. Primele fraze, atât de izbitoare în felul lor, au avut efectul piesei de domino care printr-un simplu imbold le înclină pe toate celelalte. M-a făcut să mă gândesc imediat, aproape fără să vreau, la Bulgakov (ah, nesăbuita Annușka şi uleiul ei de floarea soarelui cu consecinţe mortale) şi la un alt incipit de roman la fel de bizar, semnat de data asta de Cărtărescu, din recentul „Solenoid”: „Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greaţă. Doar mă mănâncă.”
Prin astfel de fraze, scriitorul îţi aruncă de la bun început o provocare. Îţi face cu ochiul. Înalţă mingea la fileu, iar tu, ca cititor, te grăbeşti să ţii pasul cu el şi să vezi de ce e în stare. Mai lansează de asemenea un semnal: acela că lectura te va duce sau îşi doreşte să te ducă în locuri în care nu ai mai fost niciodată, la fel ca pe împăratul din „Teofil şi câinele de lemn”. Şi că scaunul sau bancheta nu va fi dintre cele mai confortabile.
În romanul lui Cosmin Perţa, perspectivele copilului de 11 ani care asistă la moartea bunicului se vor împrăştia şi ele, ca vrăbiile din incipit, care-ncotro. Despărţirea capului de trup e urmată de despărţirea copilului de corpul satului şi mutarea lui la oraş, într-un mediu în care adaptarea se va dovedi imposibilă. Oraşul îl pune pe copil în contact cu zonele sale de umbră, cu lumea acelor inadaptaţi care s-au întors împotriva ordinii, mici mafioţi locali, ca Samson, coleg de şcoală cu naratorul şi ulterior protectorul său. Moartea violentă a prietenului de dimensiuni mitice reprezintă a treia sincopă majoră care, accentuată de lipsa de comunicare din familie, îl va face pe puştiul de clasa a VI-a să plece de acasă. Nu va pleca însă singur, ci alături de fata dracului, voce care i se cuibărește subversivă în creier imediat după moartea bunicului.
La Cluj, copilul va trece prin aventuri nenumărate, va dormi prin baruri, apoi în camera de cămin a Ancăi, o studentă depresivă şi stranie, care va ajunge în cele din urmă la ospiciu, va fi angajat şi aproape molestat de un anticar, va întâlni nişte studenţi cu înclinaţii homosexuale şi se va salva în cele din urmă în Vama Veche, de unde va lua calea mânăstirii. Amestecul voit de clişeu, kitsch, contrast neverosimil ne-a adus aminte puţin de Sorokin; mai ales călugării ce poartă discuţii mistice în sala de forţă au ceva din opricinicii rusului, alături de nuanţele de distopie totalitară, ce își fac apariția în partea a treia a romanului. Această parte a textului împletește două fire narative: cel al acum tânărului călugăr numit Teofil, ispitit constant de fata dracului, şi cel al angajatului fără nume din aşa numita „Instituţie”, organism sordid şi devorator. Această instituţie împrumută câte ceva de la Ministerul orwellian al Adevărului şi de la castelul kafkian, fiind o structură ierarhică perfect absurdă şi opresivă. Fragmentele reiau unele locuri deja comune ale distopiilor totalitare: forţa opresivă cu conducător necunoscut, confuzia structurilor ierarhice care se multiplică la infinit (o sumedenie de şefi mărunţi, de şefi ai şefilor, de șefi ai șefilor șefilor etc. etc.), o aventură cu o fiinţă oprimată de sex feminin, scrierea unui jurnal contestatar și adoptarea unei atitudini ostile faţă de regim/instituţie. În chip orwellian, angajatul din „În urmă nu mai e nimic” (să fie tot Teofil?) nu se salvează, ci este aruncat în stomacul instituţiei pentru a fi digerat. Sfârșitul romanului ne pune în fața unei suprapuneri a planurilor: Teofil se retrage în sihăstrie, unde fata dracului îi dă târcoale, însă apar totodată secvenţe cu Teofil internat într-un spital de psihiatrie, o referinţă a părinţilor la faptul că „a cedat psihic la serviciu” şi o comparare a celor doi asistenţi care vin să îl ia pe Teofil nebunul cu cei doi haidamaci care îl aruncă pe angajat în stomacul Instituţiei. Și atunci te întrebi: care e viaţa adevărată a lui Teofil? Sunt toate aceste fire narative toarse de acelaşi creier alienat sau doar inadaptat?
Autorul se joacă nu doar cu minţile personajului, ci şi cu cele ale cititorului, producând la fiecare pas confuzie. O posibilă, dar nu definitivă cheie a romanului (cu cărări ce se bifurcă), apare în epilog, unde nu ştim dacă Teofil adevăratul, sau Teofil visatul îi scrie mamei sale o scrisoare pe care probabil nu o va trimite niciodată, scrisoare-poem în care îi dezvăluie sensul retragerii sale din lume: „Bineînţeles că nu sunt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre perderea identităţii, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta de ratare care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa această a timpului care ne poartă în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecați, însă tu nu te speria, tu ești o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, vreau o linişte absolută în urma mea, o perfecţiune a minţii, nimic din lumea aceasta.”
Dacă „Teofil şi Câinele de lemn”, apărut în 2012, mai echilibrat şi mai puternic din punct de vedere narativ, era subintitulat „poem”, „În urmă nu mai e nimic” este numit de autor „roman”, în mod subversiv, pesemne. Inserţiile poetice uneori halucinante, stagnarea naraţiunii în fragmentele ce-l privesc pe călugărul Teofil, alambicul textual din a treia parte fac din „În urmă nu mai e nimic” un hribrid poetico-romanesc, mai apropiat de lirică decât de naraţiune. Subtitlurile fac parte şi ele, desigur, din jocul scriitorului cu propriile texte şi cu literatura în genere.
Deşi l-am perceput sub nivelul lui „Teofil şi Câinele de lemn”, „În urmă nu mai e nimic” a avut totuşi, pentru mine, momentele sale de glorie întunecată, de la incipitul izbitor (ca lovitura toporului în corpul lemnos), la figurile aproape ridicole ale călugărilor din sala de forţă şi la intervenţiile obsesive şi obsedante ale fetei dracului. Romanul lui Cosmin Perţa nu a mai fost pentru mine experienţa neaşteptată din „Teofil şi Câinele de lemn”, ci mai degrabă una îndelung aşteptată și deloc dezamăgitoare, pentru că am regăsit un stil constant în tentativa lui de a provoca cititorul, de a forţa limitele romanescului şi de a lăsa în urmă o puzderie de întrebări, în locul unor răspunsuri.
