Cezar Paul-Bădescu, „Tinerețile lui Daniel Abagiu”, Polirom, 2012, ediția a II-a
Cu sonorităţi indecente în titlu, prin alăturarea lui „Daniel” şi a lui „Abagiu”, cartea lui Cezar Paul-Bădescu a fost o surpriză foarte plăcută, nonconformistă şi tonică. Titlul iniţial ar fi trebuit să fie, chipurile, „Deloc literatură”. Şi pe bună dreptate, ai impresia că dai nas în nas cu autobiografia cea mai sinceră la fiecare pas, lipsită de orice artificiu literar.
Dincolo de tonul şi miza glumeaţă a textului, avem de-a face de fapt cu un fel de profesiune de credinţă privind raportul dintre literatură şi realitate/biografie – o confesiune. „Sinceritatea e întotdeauna minciună”, aflăm din divagaţiile protagonistului-narator (care se vrea și autor). Altfel spus, biografia se topeşte în minciună şi în hainele cele noi ale produsului literar. Personaje care apar cu numele lor reale, inclusiv un anume Cărtărescu, trăiesc astfel o viaţă de hârtie, care este şi nu este în acelaşi timp a lor. Iar Cezar Paul-Bădescu își ține cu grație echilibrul și face giumbușlucuri pe linia asta subțire dintre realitate și ficțiune, tachinându-și constant cititorii, care se întreabă ce e real și ce nu, în toată poliloghia.
În text plutesc, ca într-o „zeamă”, după cum spune Cărtărescu în „Prefaţa” intitulată „Deloc prefaţă”, pe post de găluşte, legume, cărnuri, eterogen, fără legătură directă între ele și fără ordine cronologică, momente din complicatul proces de formare a protagonistului. Pasajele memorialistice (ai zice) alternează cu pasaje din textele naratorului, care ar fi trebuit să facă parte dintr-un volum colectiv publicat cu greu şi distribuţie puţină. Personajul principal al acestor scrieri este Dănuţ Abagiul, cel care, recunoaşte şi naratorul, seamănă foarte bine cu el însuşi. Întregul volum se construiește pe diferența subtilă, de fapt inexistentă de multe ori, dintre narator și Dănuț, numai bună de băgat în ceață cititorii nesiguri.
Titlul „Tinereţile lui Daniel Abagiul” te-ar face să crezi că este vorba despre un destin ieşit din comun, de sfânt (aduce puţin cu Daniil Sihastrul, dar se aseamănă doar prin singurătate, nu şi prin sfinţenie), meşter ori comerciant din trecut (datorită sufixului –agiu, întâlnit în cuvinte că iaurgiu, rahagiu, geamgiu etc. etc.) sau cine ştie, vreun personaj politic de vază. Nici vorbă însă de aşa ceva: tinereţile lui nu sunt decât o adunare de eşecuri în loc de succese răsunătoare, de momente penibile, mai ales în amor, şi de întâmplări în care se regăsesc probabil toţi cei care au crescut în anii ’70 şi ’80: naratorul-Dănuţ se îndrăgosteşte de tovarăşa învăţătoare, de gândul de a fi pionier dar şi de o pionieră blondă în carne şi oase, cu şnur galben, se apucă de fumat în liceu, încearcă toate mărcile posibile, de la Carpaţi la kentane, ascultă muzică rock, cântă el însuşi într-o formaţie şi participă la manifestările cenaclului „Flacăra”.
„Deloc-literatura” se transformă aşadar în anti-literatură derizorie. Naratorul-personaj scrie de altfel în tinereţe, în același spirit avangardist, subversiv, pe când era proaspăt student aterizat în căminele bucureştene, un tratat intitulat „Despre gândacii de bucătărie”… Întâlnim în carte întâmplări stranii, complet neverosimile, cu fetiţe care dispar sau vise în care protagonistul se preface în delfin. Şi mai avem, cum bine remarca Mircea Cărtărescu, o privire inocentă asupra comunismului, cumva la nivel microscopic, individual, impregnată de nostalgia propriei copilării. Bineînţeles că şi protagonistul se trezea la 4 dimineaţa să se pună la coadă pentru lapte. Dar astfel de lucruri se uită uşor, adaugă el. Aş asemăna volumul lui Cezar Paul-Bădescu cu un altul, citit de mine ceva mai devreme: Povestiri de pe Calea Moşilor, care reface o epocă ceva mai târzie, însă la fel de impregnată de nostalgia propriei copilării din timpul regimului și nu a regimului în sine. Copilăria se mulţumea cu ceea ce i se dădea şi îşi căuta fericirea în felul ei, inocent şi perseverent, ce nu poate fi judecat după criteriile vieții adulte.
