„Arta fricii”, de Ioan Es. Pop, cu desene de Aurel Vlad, Charmides, 2016
Poezia lui Ioan Es. Pop este uşor de recunoscut. Este o poezie care nu face compromisuri, nu se rezumă la banalităţi călduţe şi confortabile. Din contra, privilegiază probleme şi dileme existenţiale, cu teme grave şi de multă vreme clasice: însingurarea, moartea, deznădejdea, imposiblitatea de a vorbi, disperarea, absenţa sensului. E adevărat, sunt teme majore, predispuse clişeului sau tonalităţii bombastice, dar Ioan Es. Pop evită mereu aceste pericole cu graţie. Este, după cum poate aţi ghicit, din descrierea serioasă de până acum, unul dintre poeţii mei preferaţi. Într-atât, încât glumeam, la un moment dat, cu nişte cunoştinţe, că voi întemeia o religie poetică: espopismul, a cărei carte de cult va fi, bineînţeles, Ieudul fără ieşire (debutul cu răsunet din 1994 al autorului).
Ei bine, Ioan Es. Pop a scos în toamna anului trecut un nou volum: Arta fricii, aşteptat de mine cu înfrigurare, dar şi cu frică. Orice poet mare riscă să se dilueze în propria manieră de a scrie, să creeze la nesfârşit variaţiuni ale unui stil deja consacrat, golit însă treptat de conţinut. Afirm cu toată convingerea că nu este cazul acestui ultim volum. Mărturisesc însă, în acelaşi timp, că acesta nu a reuşit să răspundă pe de-a-ntregul aşteptărilor mele (prea ambiţioase). Asta poate şi pentru că citisem deja multe dintre poeme în diverse reviste literare.
Fanatică a poeziei lui Ioan Es. Pop, am vânat desigur constant timp de 2 ani ultimele apariţii din presă (Vatra, Dilema veche etc.), care anunţau viitorul volum. Şi nu am fost deloc dezamăgită de ele. Trebuie să ne despărţim… şi Ai unghii strălucitoare, ca ale copiilor cu ochi scoşi sunt deja în panteonul meu interior, declasând multe poeme din Ieudul fără ieşire sau din Porcec, Pantelimon 113 bis, Petrecere de pietoni, Unelte de dormit. Mi-au răsunat zile în şir în minte versurile „într-o dimineaţă ireală, mergeam pe malul dâmboviţei/ visând la o durere mare cu care s-o înlocuiesc/ pe cea veche şi stăruitoare. eram/ singur şi adânc cum nu voi mai fi./ sângerăm ca un lac liniştit şi mare.” Nici măcar nu voisem să le învăţ, au rămas întipărite acolo de la sine. La Ioan Es. Pop, nimicul prinde vlagă şi vers, din 1994 încoace, iar „vor fi schimbări de trecut în acest viitor provizoriu” este poate fraza definitorie pentru opera lui Ioan Es. Pop din ultimii ani. Încolăcirea timpurilor, până când devin indiscernabile, este unul din subiectele sale favorite şi explică poate, în parte, consecvenţa sa stilistică şi tematică. Poemele par să comunice între volume, Arta fricii reactualizând în memoria cititorilor familiarizaţi cu Ioan Es. Pop versuri mai vechi, într-o intertextualitate ce reuşeşte să depăşească posibila şi nedreapta acuzaţie de repetitivitate.
Am avut totuşi pe alocuri impresia că poetul şi-a publicat în avans tocmai cele mai bune poeme din Arta fricii. Le-am resimţit pe restul ca pe nişte texte ajutătoare, menite să umple osatura constituită de cele dintâi. Cumva, mă aşteptam să fie exact invers, ca tocmai poemele nepublicate să fie stâlpii de susţinere ai noului volum.
În cele inedite (sau complet inedite, ca să zic așa) suflul tipic, espopian, este puţin obosit, încetinit, fără creşterea interioară spectaculoasă a poemului cu care eram obişnuită. Versurile nu sunt atât slabe, cât inegale în raport cu cele deja menționate. Desenele lui Aurel Vlad, 15 la număr, mai înviorează aceste texte, le neliniștesc. Ioan Es. Pop şi-a însoţit poemele de compoziţii grafice şi în precedentul volum, Unelte de dormit, într-o izbutită alăturare, fără subordonare, a textului şi a imaginii. Ele vin să potenţeze în Arta fricii disperarea şi spaima de sine şi de moarte. Dar un gol totuşi rămâne, o lipsă. Sau poate e numai vina mea, a omului care a citit, de nerăbdare, toate poemele publicate de Ioan Es. Pop în avanpremiera noului volum. Aşa că o să vă rog să aruncaţi un ochi neştiutor şi să-mi spuneţi impresiile voastre. În mod cert este o lectură necesară (și neliniştitoare). Citiți-l fără frică.
