Povestire scrisă de Eliana Castor, aleasă de Moni Stănilă la Creative Writing Sundays, pe 28 februarie 2021, la tema „descrieți intrarea în propria locuință după ce ați lipsit de acasă câteva luni”.
Ajung la colțul străzii. Clădirea de un roșu strident mă duce cu gândul la gingii inflamate. Ca de obicei, în fața cabinetului sunt doi-trei oameni, răsfirați, ocupând jumătate din trotuar. Fac slalom printre ei cu răbdare. Chiar mă mir că nu-l văd și pe Butoi.
În fiecare dimineață iese în fața blocului și-și caută interlocutori printre trecători. „Frumoasă zi, zice el uitându-se drept în soare, să aveți spor!”. „Un’ te duci, mamaie, cu noaptea în cap?”, i se adresează unei femei în vârstă și, culmea, aceea se oprește și-i spune dacă se duce la doctor, ce-o doare, sau la piață și ce cumpără. Întotdeauna Butoi se oferă să o ajute, gândindu-se că poate-i pică ceva, iar dacă nu, se resemnează: „Asta e, am uitat PPC-ul acasă”.
Nimeni nu știa unde lucrase, dar obținuse o pensionare pe caz de invaliditate după un accident de muncă, deși gurile rele ziceau că ar fi căzut dintr-un cireș. De atunci, face tot felul de treburi de pe urma cărora iese un câștig bun, de vreme ce nu caută să se angajeze cu adevărat: cară mobila, deszăpezește mașinile, pune umărul la descărcatul mărfurilor și câte-un leu de colo, câte un leu de ici, umple PPC-ul în fiecare zi.
În sfârșit, îl zăresc pe Butoi peste drum. E chiar în față, la acvariu. Lipește ceva pe geam. Și nu văd coșciugele. Te pomenești că s-a încheiat războiul porumbeilor, îmi spun.
La blocul de vis-à-vis, la parter, unul din locatari și-a transformat apartamentul, a construit în fața lui o dugheană, unde umplea sifoane și vindea țigări. Apoi a venit Pește, a dărâmat cocioaba, a ridicat în locul ei un cub elegant cu termopane, a atârnat în toate colțurile ghivece cu mușcate curgătoare și toți au crezut că se vor odihni în fața unei beri de la gheață, că ce altceva ar fi putut să fie acvariul cu pereții transparenți, decât o terasă. Curând, lumea s-a lămurit că tejghelele de lemn nu erau mese, ci sicrie puse unul peste altul, să ocupe mai puțin loc. Cel mai dezamăgit a fost un tip deșirat și nevrotic, zis Profesoru’, care se plângea tuturor exasperat: „Nu se poate, dom’le, așa ceva! Când mă uit pe geam, văd copârșaiele, vin acasă, mă întâmpină copârșaiele. Sigur le pune, pentru că știe că sunt cu tensiune. Nici să mai comand un taxi nu pot, că mă întreabă dispecerița dacă stau la scara cu sicriele sau la cealaltă?”
De cum mă vede, Butoi mă anunță că a rămas șomer, și-mi arată coala A4 pe care tocmai o dezlipise de pe geam, înlocuind-o cu alta. Cerneala e cam ștearsă. De închiriat! 0757 004 531.
— Să n-o strici, mă oprește văzând că sunt gata s-o fac cocoloș.
— La ce-ți mai trebuie?
— Nimic nu știi, de când te-ai mutat la nevastă-ta! Ha? Abia au trecut câteva luni și ți-a dat papucii? Așa-i când te prinde flama…
— Nu, nu, am venit doar să iau niște chestii, mă trezesc dezmințind.
— Le pun la dosar, la două zile schimb afișul, se decolorează din cauza soarelui sau a ploii. Pește a zis că mă plătește, îl aștept să se întoarcă, nu știu unde a dispărut, dar sigur mă plătește, ce-i drept, nu așa bine ca atunci când îl ajutam să scoată coșciugele pe trotuar, dar decât nimic…
Și acum îmi vine să râd, când mi-amintesc răzbunarea copilărească a Profesorului. Tipului îi plăcea să iasă la balcon și să hrănească porumbeii. Le arunca bucățele de pâine. De când Pește își scotea marfa pe trotuar, toată bucuria lui se dusese pe apa Sâmbetei. Atunci începu să arunce cocoloașele cu țintă fixă. Pește era ocupat cu niște clienți înăuntru și, când văzu, era prea târziu. Urme de găinaț întinară căptușeala de mătase albă. Degeaba îi zburătăcea, se pare că porumbeii aveau o memorie fantastică și se întorceau mereu. Pește ajunsese să dea în paranoia, suspectând pe toți care treceau pe acolo că ar fi fost plătiți să împrăștie pe jos firimituri. Războiul cu Profesorul putea fi câștigat, dar cel cu păsările, nu.
Intru pe scară. Butoi, care ieșise în pantalonii tărcați de pijama, ca să lipească afișul, avusese grijă să pună un bolovan în ușă ca să nu se încuie automat. În cutia de poștă sunt două somații vechi. Miroase puternic a insecticid, deschid geamul de la etajul 2. Știu că era crăpat și așa a rămas. La fel ca treapta din care lipsește o bucată, de zici că e mușcată. Se aude puternic o ușă trântită și apoi țiuitul nervos al interfonului. Nu contează la cine sună, faptul că e agățat chiar lângă ieșire îl face să răsune pe toată scara și cred că Butoi, cu tot bolovanul lui, a rămas pe dinafară.
Preșul de la ușa mea lipsește. Cu asemenea specimene ca vecini, nu e de mirare. Bag cheia în yală. Învârt o dată și jumătate. Ușa se deschide, aproape singură. Nu apuc să intru. Un miros rânced vine dinăuntru. Chiar lângă prag, o pată mare, neagră.
****
Îi întind foaia cu declarația. Agentul de poliție se uită pe ea și se încruntă vizibil.
