Povestire scrisă de Cătălina Popescu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.
A chemat liftul și a apăsat S pentru parcarea de la subsolul clădirii. Ca de obicei. Liftul a pornit, chiar atunci telefonul a ciripit – mesaj. În timp ce răspundea la mesaj – „am plecat chiar acum, cumpăr ceva?” liftul s-a oprit, ușile s-au deschis, a coborât tot cu ochii în telefon. Când a ridicat privirea, s-a oprit. Nu se afla în parcare.
Locul arăta o grotă și nu chiar. Părea uriaș, era întunecat, traversat de curenți reci de aer, însă lipseau ecourile. Sunetele era estompate, absorbite de pereți invizibili. Singura lumină provenea de la cămin, unul în care puteai frige un bou întreg. Mihai, gândind astfel, își aminti de descrierile castelelor medievale. Cu cămine cu tot. În cămin nu se rumenea nimic, focul ce părea meschin ardea cu flăcări care-și schimbau culoarea într-un ritm doar de ele știut. Pe un scaun cu spătar înalt, în fața căminului, stătea cineva. O mână se ridică invitându-l să se apropie.
— Scuze de deranj, se pare că m-am rătăcit…
— Aici nu ajunge nimeni rătăcindu-se, Mihai, răspunse o voce feminină ușor răgușită, bogată în armonice.
— De unde îmi știi numele? Și ce este locul acesta? întrebă el, apropiindu-se.
— Ia un loc!
Existau câteva opțiuni: două scăunele cu trei picioare; o navetă de plastic cu inscripția Pepsi parțial ștearsă, întoarsă cu fundul în sus; un scaun pescăresc cu pânza hărtănită și un cocon de forma unui ou, decupat în partea anterioară. Coconul, lucind metalic în lumina flăcărilor, plutea în aer – nesusținut, neatârnat.
— Nu, mulțumesc! spuse el sprijinindu-se de cămin. Deci?
— Știu când am un vizitator, iar în acest loc vin doar oameni care au nevoie de ajutor. Ajutor în rezolvarea unor probleme neconvenționale, spuse femeia, fără să-l privească.
— Și tu le rezolvi problemele?
— Încerc, da.
— Minunat! E pe bani? întrebă Mihai.
— Hmm, ne înțelegem cumva, răspunse ea.
— Înțeleg, acum chiar trebuie să plec…
— Care-i problema ta?
— Eu n-am nicio problemă. Repet, se pare că m-am rătăcit și nici măcar nu înțeleg cum. Dacă ești amabilă să-mi arăți ieșirea…
— Spuneam că aici ajung oameni care și-au dorit acest lucru, accesul este strict controlat. De aceea e imposibil să te rătăcești. Crede-mă, sunt aici de ceva vreme. Nu s-a mai întâmplat. Așa că hai s-o luăm de la capăt. Care-i problema ta?
— N-am niciuna, repetă Mihai.
— Spectrul e destul de larg – sănătate, relații, carieră, afaceri, altele… insistă ea.
— E ca la horoscop, deci. Dar nu, sorry, nu mă încadrez în profilul clienților tăi.
Femeia clătină scurt din cap apoi continuă pe o voce egală.
— Există lucruri uitate și lucru interzise amintirii.
— Hei, am mai auzit asta! spuse Mihai
— Când? întrebă femeia, privindu-l pentru prima dată.
— În copilărie, când am fost răpit de zâne.
Mihai se desprinse de cămin și se așeză pe unul dintre scăunele. Femeia înclină capul îndemnându-l să continue.
— Știu că e o afirmație amuzantă, dar așa i-a spus bunicii o prietenă în vârstă, când i-a povestit întâmplarea. Eram acolo, îmi amintesc privirea cu care m-a măsurat de sus în jos și tonul confidențial, aproape șoptit. Tot ea a vorbit și despre lucrurile uitate și despre cele interzise amintirii.
— Când s-a întâmplat?
— Când avem 5 ani.
— Povestește-mi! spuse femeia, sprijinindu-se de spătarul scaunului.
— Păi, eram cu bunica în parc. Ea stătea pe o bancă, citea; eu mă jucam în nisip la câțiva pași de ea. Îmi amintesc asta, apoi pe bunica zgâlțâindu-mă și strigînd „unde ai fost? ai pățit ceva? cum ai putut să-mi faci așa ceva?”. N-am nicio amintire între cele două momente – acum turnam nisip în găletușă, imediat apoi eram trezit din somn de agitația bunicii.
Mihai și-a privit mâinile cu degetele împletite, pe care le ținea pe genunchi, și a continuat.
— Bunica povestea apoi că a ridicat la un moment dat privirea din carte și eu nu mai eram acolo, s-a speriat, m-a căutat prin parc, a alertat gardienii publici. Când a revenit, m-a găsit pe o bancă făcut ghem, adormit. Cu toții au crezut să plecasem de capul meu în explorare și insistau să le spun unde am fost, ce-am facut, dacă a mai fost cineva cu mine.
— Ce crezi că s-a întâmplat? întrebă ea, cu urma unei preocupări în glas.
— Se pare că timp de 20-30 de minute am dispărut pur și simplu. Mai erau mămici cu copii în parc, niciuna dintre ele nu mă văzuse în acel interval, nimeni nu înregistrase dispariția sau apariția mea. Iar eu nici până în ziua de astăzi nu-mi amintesc nimic altceva.
— Așa cum spuneam, sunt lucruri interzise amintirii, murmură ea.
Mihai tresări.
— Crezi totuși că aș putea să-mi amintesc? Vreodata, singur sau ajutat de tine?
Femeia a rămas tăcută un timp, apoi s-a ridicat brusc.
— Discuția această nu o vom avea acum.
Mihai a vrut să întrebe când, dar ea l-a întrerupt.
— Acum trebuie să pleci, am un vizitator.
În spatele său auzi ușile ascensorului deschizându-se. În drumul spre ieșire, aproape se împiedică de un bărbat masiv care pășea apăsat, cu pași mari. Trecu pe lângă Mihai fără să pară a-i sesiza prezența. Mihai făcu câțiva pași cu spatele, fascinat de mantia tivită cu blană, care flutura în ritmul pașilor noului sosit, de energia cu care avansarea lui deplasa valuri de aer ,în spațiul acela fără ecouri. Chiar înainte ca ușile să se închidă îi auzi vocea baritonală spunând:
Vrăjitoareo, dragonul meu nu mai scuipă flăcări! Din nou!
