Povestire scrisă de Doru Miron, premiată de Simona Antonescu la concursul trimestrial de povestiri – „Textul se evidențiază prin originalitatea stilului. Are o amprentă aparte, ușor de recunoscut, dată de asocieri neașteptate, foarte creative (timp sărat ca sărutul, un drum lung cît o remușcare catolică, vocile noastre răsunau ca un cor de îngeri rebeli în acustica rupestră sau lumina obscură ne juca o festă hristică). Sunt presărate adesea în text astfel mici imagini care au darul de a crea stări.
Mi-a plăcut și autoanaliza, mi s-a părut serioasă (ascunde în spate exercițiu iar asta se vede) și sinceră.”
ra mo na. ramona.
trei silabe care mă poartă într-un timp visceral de pe vremea cireșelor de Itești. un timp aproape sărat ca sărutul pe care i l-am furat într-un vagon de marfar din care ne-a fost frică să sărim unde trebuia și care ne-a dus până la capăt… la capătul celălalt al orașului, la combinatul chimic, câțiva kilometri buni în afara lui.
mă iertați. pe măsură ce îmi amintesc, realizez că mintea m-a deturnat spre timpul posesoarei altor trei silabe: mo ni ca, vecina mea de la etajul trei. monica, fluture blond gravitând sfios și curios în voluptatea primelor mele erecții, amăgit de ochii mei mari și înfloriți. ne-am întors pe jos în după-amiaza aceea fierbinte, cu prețioasele cireșe după noi. un drum lung cît o remușcare catolică din partea ei. am ajuns târziu acasă, cu buzele umflate și gura ca o mare secată. soarele apunea și toți copiii erau pe stradă jucându-se cine mai știe ce: mija, 9 pietre, flori, fete și băieți. ne-am strecurat grăbiți printre ei în scară, prin corul de râsete și vorbe de duh, despărțindu-ne înstrăinați fără priviri.
cred că asta se întâmpla între a 7-a și a 8-a, într-o vară eternă și luminoasă, într-un compot de cireșe fără sfârșit. mo ni ca. monica.
ra mo na…
închid ochii și las timpul să curgă spre silabele despre care vreau să vorbesc.
ramona a apărut în clasa a 10-a sub forma noii profesoare de franceză. o apariție neașteptat de plăcută, de altfel. cu un an înainte avusesem o profă trecută de 50, acră și severă, la care doar eu cred că reușisem să iau un 7. o confirmare a faptului că toate profesoarele mele de franceză m-au găsit absolut irezistibil. probabil de la alură și faptul că îmi place să citesc cu voce tare. zic și eu…
acum intrase în clasă o fată înaltă, cu ochi mari și negri, cu o freză rock de început de ani ’90. cu un aer copilăros și un zâmbet întrebător pe o față de altfel melancolică și ușor măslinie, care se continua cu un trup apetisant bine înfipt în niște cizme roșii până la genunchi. o apariție colorată și uimitoare, debordând un freamăt interior pe care i-l percepeam în propriul meu sânge, pulsând într-o limbă necunoscută dar ciudat de familiară. să fi avut probabil atunci 23-24 de ani. nu am știut amănuntul acesta niciodată. mi-am închipuit doar, poate să fi avut chiar mai mult.
eu abia ce împlinesem 16 și îmi lăsam pentru prima oară părul lung. toată cancelaria vibra neliniștită din această cauză în colțul de oraș în care aveam sediul noi, elevii de rang 2 ai liceului, exilați departe de clasele superioare. finanțele, informatica și altele câteva tolerate erau în sediul central, o clădire veche și impunătoare, nu prea frumoasă dar cu săli de clasă monumentale și înalte, sală de evenimente, sală de sport și atelier. de altfel, practica de 2 săptămâni din primul trimestru era singura perioadă în care ajungeam pe acolo, în atelierul întunecat și prost dotat aruncat undeva departe de clădirea centrală după terenul de fotbal.
balul bobocilor dintr-a 12-a a fost singura oară când am reușit să ne insinuăm în miezul acțiunii și să căpătăm un oarecare statut și recunoaștere în sfera superioară. recitalul meu și al lui iță a avut un succes nebun la elevi. pennyroyalul tea pe care l-am urlat cred că i-a lăsat siderați pe toți profesorii care nu mă cunoșteau, iar acasă în sediul din 1 mai am fost tratat ca un erou până la bac. am încheiat cu o melodie clasică dedicată altor 3 silabe care îmi îndurerau pe atunci timpul: mi ru na. dragă miruna. dar asta e altă poveste, iar profa de franceză ieșise de mult din tablou. mi-aș fi dorit cu adevărat să fi fost acolo în acea zi.
ra mo na… silabele care îmi fac inima să vibreze albastru când ascult aznavour, brel sau brassens. piaf, johnny sau cabrel. mă rog, înțelegeți ideea.
amintirile nu sunt prea multe și e foarte posibil să le fi alterat în timp. le păstrez în câteva scene și tablouri pe care nu le pot așeza cronologic de-a lungul acelui an, așa că am să încerc să le dezvălui într-o ordine intuitivă.
o lucrare de control într-o dimineață de toamnă târzie. întârziase ca de obicei și nu părea în apele ei. cornelia se mutase cu mine în bancă în speranța unei note mai bune. aveam o relație clandestină de atingeri și săruturi care se desfășura doar în școală. afară, ea era într-o relație serioasă cu un tip mai mare cu 2-3 ani, cu care s-a și măritat, de altfel. un tip determinat care o ținea destul de din scurt și care a trecut peste singura vizită a ei la mine acasă după școală, sub un pretext legat de pasiunea noastră pentru învățătură. o urmărise și o așteptase, iar de atunci ne-am mulțumit cu jocul hormonal din clasă.
în dimineața aia eram amândoi veseli și un pic îmbujorați, iar asta i-a atras atenția profei. a luat-o imediat la rost pe un ton indignat și m-am trezit exilat singur în prima bancă, sub atentă ei supraveghere. toată scena m-a lăsat un pic nedumerit. era clar că dezvoltase deja afecțiunea clasică, specifică profelor de franceză la contactul cu mine. dar acum părea un pic altfel. era o gelozie mai stridentă, nu cea uzuala pe care elevii preferați o stârnesc în situații de genul ăsta. săraca cornelia a avut de suferit tot restul anului. la note, cel puțin. eu am trecut repede peste acest gând, era ceva ce nu puteam înțelege. dar a rămas undeva prins și în iarna aceea profa de franceză s-a transformat încet în ramona.
o iarnă lăptoasă din care nu-mi aduc aminte mai nimic în afară de mersul la colindat cu edy rockerul și dinamo, un trio ad-hoc care s-a dovedit foarte reușit și ne-a umplut destul de bine buzunarele. am umblat vreo câteva zile cu repertoriul nostru de 3 melodii și parcă eram pătrunși de o stare de grație care ne deschidea toate ușile. vocile noastre răsunau ca un cor de îngeri rebeli în acustica rupestră a scărilor de bloc, fapt care ne transfigura seren mutrele înghețate. sau poate lumina obscură ne juca o festă hristică. un trio de sfinți pe care nu l-am reluat niciodată.
într-o zi de primăvară devreme ne-a scos în parcul mare. se schimbase orarul și aveam franceza ultima oră. se împrietenise cu o profă de vârsta ei și în consecință am ieșit la plimbare cu clasa de turism. era o zi senină, dar vântul era destul de enervant și rece. o plimbare anodină cu ghionturi, râsete și hârjoneli. după ceva vreme am rămas doar câțiva și ramona ne-a invitat la terasa de la debarcader. nu mai știu ce s-a vorbit, eram 7-8 inși la masă. știu că mă amețisem destul de bine de la berea pe care mi-o luase și lumina îmi zgâria ochii. am rămas apoi doar cu ea și un tip și o tipă de la turism. mai mult ascultam. tipul era drăguț, vorbea mult și coerent. intrase în subiecte grele și trecea zglobiu de la o idee la alta. spun doar atât: cioran n-avea nici un secret pentru el și în general mai toți interbelicii. eram complet depășit și mă făcusem foarte mic. ramona intrase cu el în poveste și îmi arunca din când în când câte o privire complice. mă scurgeam pe scaun și voiam să evadez. din fericire, nu ne-am lungit prea mult, observase cred că nu mă simțeam în largul meu. am luat-o spre ieșire cu toții. îmi amintesc că îi simțeam freamătul de care vă povesteam. o simțeam un pic iritată și plictisită de tipul ăsta vorbăreț și asta mă făcea să mă simt mai bine. rămăsese în spate cu mine și mă luase tăcută și zâmbitoare de braț. la ieșire ne-am despărțit. am refuzat invitația ei de a mă duce acasa cu taxiul deși era în drumul ei. mă simțeam fragil și incongruent, iar pe ea într-o stare care mă îndemna să fug. am bâiguit o scuză și m-am îndepărtat cu un aer nonșalant. îi simțeam ochii magnetici în spate și am început să alerg.
ra mo na.
sângele meu dezghețat de o primăvară prea grăbită.
peste câteva săptămâni a apărut la oră cu un pick-up și mai multe discuri. am simțit că se îndrăgostise de cineva, era visătoare și ușor confuză. s-a așezat apoi pe catedră și ne-a pus melodii. pe atunci nu aveam habar de muzica franțuzească. m-a întrebat de mai multe ori dacă înțeleg și adevărul e că nu înțelegeam o iotă. mă privea contrariată și incredulă, un pic înfuriată. credea că mă prefac și vreau doar să o enervez. a plecat supărată în ziua aia, iar eu mi-am promis că voi înțelege cândva versurile acelor cântece afectate.
tot în primăvară ne-a dus la teatru, locul magic al orașului. se juca ferma animalelor și am rămas profund impresionat de spectacol. simțurile ascuțite captau delirul de sunete, imagini și culori care mă răvășea incontrolabil. bineînțeles, mă așezase lângă ea. mă simțeam învăluit și frumos în ochii ei mari. la final și-a trecut mâna prin părul meu electrificat.
eram în perioada experiențelor și descoperirilor de tot felul. împreună cu dani, vară-mea, rătăceam zile și nopți întregi prin craiova efervescentă a acelor ani mirabili. dani era energia care mă purta și mă introducea în lumi noi, prin intermediul căreia legam prietenii curioase. puntea mea de legătură cu o varietate largă de ființe aparent asemănătoare, circulate de energii incandescente și imprevizibile. mă conectasem la o altă dimensiune în care mă afundam intuitiv și emoțional.
a sosit vremea să mărturisesc ceva la care poate nu vă așteptați: n-am iubit-o niciodată pe ramona în sensul clasic. nu m-a chinuit și nu m-a durut. nu mi s-a părut nimic posibil între noi și n-am avut niciodată o așteptare sau fantasmă pe partea asta.
am iubit-o ca pe o soră mai mare, ca pe o ființă plămădită din același aluat, cu aceeași grupă de sânge, sângele prin care comunicam.
ultima amintire nu pot să o plasez exact în timp. era vară dar nu mai știu dacă se terminase școala sau nu. hoinăream prin centru cu dani și miruna. mi ru na. vis-a-vis de universitate, pe partea de sus, am dat peste ramona împreună cu o prietenă. mergeau la un film la patria și ramona avea un bilet în plus. le-am lăsat pe fete și m-am dus cu ramona. nu rula 8 și jumătate cum ar putea crede unii, era un thriller sexual cu bruce willis, cum era moda atunci. bineînțeles că ramona nu avea niciun bilet, le-a cumpărat pe loc. filmul teribil de prost era salvat doar de scenele de sex, cred că de asta și mergea lumea pe vremea aia. eram plictisit și stingher. la un moment dat m-am trezit cu mâna ramonei cuprinzând-o pe a mea. era o strângere care nu-ți lăsa ieșire deși nu era foarte fermă.
am rămas cam blocat, ce-i drept, mai ales că nu m-a lăsat până la sfârșitul filmului. îmi era jenă, îmi dădeam seama că observase și prietena ei. ramona era netulburată și se înclinase destul de mult spre mine. am răsuflat ușurat când s-au aprins luminile.
m-a invitat să mergem la bere și de data asta n-am reușit să scap, mă luase deja de braț și vorbea cu entuziasm. eram cumva liniștit de prezența prietenei ei, era tot profă la noi la liceu. am fost la un bistro pe calea bucuresti undeva spre rotonda. prietena ei devenise destul de serioasă, nu cred că-i convenea deloc situația. ramona s-a purtat aproape normal în aceste circumstanțe dar a lungit destul de mult situația. la plecare toți o luam în direcții diferite. ramona m-a întrebat ce planuri am și mi-a sugerat să o conduc un pic înspre casă. aici a intervenit cealaltă profă și a luat-o deoparte. ramona se enervase un pic și încerca să o convingă de ceva. am profitat de moment și mi-am adus aminte că trebuia să mă întâlnesc cu cineva. am salutat ca un elev cuminte și am fugit după un tramvai spre casă. cred că a fost ultima oară când am văzut-o, prin geamul tramvaiului care se îndepărta, îmbujorată de cearta cu prietena ei.
în vara aceea s-au rostogolit iarăși o serie de întâmplări și întâlniri magice care m-au resetat și redimensionat. în septembrie ramona n-a mai apărut. a apărut o altă profesoară pentru care am devenit elev preferat, o profă delicată și blândă de vreo 30 de ani. plecarea ei m-a îndoliat pentru o vreme, o îndrăgisem mai mult decât eram dispus să cred. romeo, colegul meu de filosofeli, mi-a propus la un moment dat să o vizităm la târgu jiu. juca craiova cu nu știu cine și era un tren care ne ducea și întorcea gratuit. asta am și făcut. evident că nu am fost la meci. am fost să-l vedem pe brâncuși și am rătăcit prin oraș. dacă ne-am întâlnit și cu ramona nu pot să spun, mi-e imposibil să-mi amintesc. apoi, timpul s-a rostogolit mai departe cu miruna și freamătul ei s-a oprit și sedimentat în aceste silabe primare.
trei silabe care mi-au rămas agățate în inimă, trei silabe cu care simt că încep.
ra mo na. ramona.
