Povestire scrisă de Alin Buzoianu, aleasă de Filip Florian la atelierul intensiv de scriere creativă, care a avut loc la final de 2019.
— Uite cum zboară! zice copilul.
— Cine zboară? zice mama.
— Ce faci, tataie? Ține-te pe picioare, zice tânărul.
— Domnu’, vedeți că dați alea jos, zice agentul de pază.
— Casă liberă, zice casiera.
Tu nu înțelegi ce se petrece și încerci să te prinzi cu mâinile de ceva din apropiere. În stânga ai vitrina cu produse congelate, în dreapta e o coloană de cutii aranjate cu grijă, în care sunt tot felul de ustensile de bucătărie pe care poți să le cumperi în perioada aceasta, dacă aduni suficiente puncte. Te apuci cu mâna stângă de vitrină și, pentru o clipă, ți se pare că gata, te-ai oprit, dar e de ajuns să-ți privești tălpile, care se află deja la aproape o jumătate de metru în aer, ca să-ți dai seama că nu, nu te-ai oprit, continui să te înalți ca un balon, încet, dar sigur. Dai dezordonat din picioare și din mâna dreaptă, în care ai coșul, și te uiți în jur mai mult jenat decât speriat, ca și cum ai vrea să le spui celor care te privesc că îți pare rău, n-o faci intenționat. În curând, nu mai ai încotro și trebuie să dai drumul vitrinei. Acum plutești liber și te simți ușor cum nu te-ai simțit niciodată, nici când erai tânăr, nici când erai copil, ca și cum abia acum, la bătrânețe, ți-ar fi luat cineva cu mâna toate grijile. Parcă nici genunchiul nu te mai doare, nici mâinile nu-ți mai tremură, respiri ușor fără să te mai râcâie gheara din piept și, culmea, fără s-o arăți, pentru că ai fost întotdeauna mai degrabă închis în tine, începi să te bucuri de grăuntele de fericire care te încălzește pe dinăuntru.
— De ce zboară? zice copilul.
— Da’ nu zboară, zice mama.
— Alo? Bă, e un moș care zboară acilea-n Mega, să mor io, zice tânărul.
— Jos, domne! Ce faceți acolo? zice agentul de pază.
— Domnu’, dați-vă jos. Hai, vă rog eu, zice casiera.
Ridici din umeri, dacă se mai poate spune așa, că acum plutești aproape culcat pe o parte. Da, ar fi bine să cobori, ești de acord, dar ce să faci, nu e după tine. Hopa, ar trebui să ții bine coșul ăla, laptele și pachetul de unt stau să cadă. Ai mai luat o cutie de cacao, patru pachete de biscuiți și un flacon cu esență de rom, te-a trimis Lucreția să le cumperi ca să facă tort de biscuiți, așa cum îi place lui Bogdănel, că a mai apucat și el să vină pe acasă tocmai de acolo, din Belgia. Se face anul de când n-a mai venit, nici măcar de Crăciun n-a ajuns, dar bine că vine acum, chiar dacă singur, că Jeanne n-a putut să-și ia liber, iar copiii sunt la școală, mai e până la vacanță. Bine că-i mai vezi pe Skype, chiar dacă ăia mici n-au răbdare să stea de vorbă și o dau iute pe franțuzește, ce să faci, așa-s nepoții în ziua de azi. Aproape ai ajuns la tavan, dai la o parte cu mâna panourile cu reclame și anunțuri care sunt suspendate de el, dar tot dai cu capul de unele, nu-i nimic, sunt ușoare, dintr-un fel de carton sau plastic, numai de nu le-ai da jos. Agentul de pază se uită tot mai îngrijorat, vine dedesubt cu mâinile întinse ca și cum ar vrea să te prindă. Asta-i bună, păi e mai slăbănog ca tine și aproape de aceeași vârstă.
— Cum zboară? zice copilul.
— Nu zboară, nu ți-am zis? S-a urcat să repare ceva, zice mama.
— Ce legat, frate? Nu e legat cu nimica! Nu vezi că pun live? zice tânărul.
— Dacă cade? Domnu’, cazi? zice agentul de pază.
— Mariane, cheam-o, domne, pe șefa, ce stai așa? zice casiera.
Nu cazi, nu cazi, încerci tu să-i liniștești prin semne, deși nu știi de ce ești așa de sigur de asta, poate chiar o să cazi. Cine știe cum o să se termine, deocamdată încă zbori, cum spune copilul, plutești deasupra tuturor, aproape de tavan. Te împingi cu mișcări lente, ca un astronaut, în grinzile metalice care susțin o mulțime de cabluri și țevi. Un bărbat tocmai intră pe ușa glisantă a magazinului și se oprește surprins, după care se îndreaptă cu mișcări precaute spre standul cu coșuri, privind în sus ca și cum s-ar aștepta să-i cazi în cap. Ia un coș și dispare grăbit și evident ușurat printre rafturile de lactate. Curentul de aer care s-a făcut când a intrat te poartă ușor spre ușă și ajungi în dreptul scanerelor anti-furt. Totuși, nu ești atât de sus încât să nu te detecteze, așa că încep să țiuie. Poftim, asta mai lipsea. Te răsucești cu mișcări caraghioase și haotice spre agentul de pază și îi arăți coșul pe care încă îl ții în mână. N-ai vrut să ieși cu el, evident, ești om bătrân și serios, speri că e clar pentru toată lumea că e o situație specială. Agentul îți face semn să-i arunci coșul și tu îi dai drumul cu grijă, să nu-l lovești, iar el îl prinde și-l duce la casă. Te ajuți de mâini ca să-ți faci vânt afară și în urma ta ușa glisantă se închide imediat. Simți cum adierea care mișcă ramurile copacilor te ia în primire, te ridici acum mai repede, plutești de-a lungul blocului la parterul căruia se află magazinul, treci de etajul unu, de doi, depășești blocul, traversezi în zbor aleea și ajungi în dreptul blocului tău deja pe la etajul trei. Un pescăruș murdar îți dă târcoale și cârâie, tu urci tot mai repede, ajungi la patru și abia ai timp s-o vezi pe fereastra deschisă a bucătăriei pe Lucreția cu telefonul la ureche. Nu vorbește, a sunat pe cineva și așteaptă să răspundă. Îți dai seama că tu trebuie să răspunzi, telefonul îți sună în buzunar, dar nu poți să ajungi la el, e greu să te miști în aer neavând nici un sprijin. Mai bine o strigi, dar uite că tocmai ai depășit și etajul patru. Reușești să scoți telefonul, dai să răspunzi, dar îți scapă și cade în iarba cenușie, presărată cu gunoaie, de lângă bloc. Pescărușul se îndepărtează.
— Vreau și eu să zbor, zice copilul.
— Matei, ce ți-am spus eu? zice mama.
— Alo? Dă, bă, și tu un like, zice tânărul.
— Numa’ să nu s-agațe în vreun copac, zice agentul de pază.
— Pungă doriți? zice casiera.
