RĂMĂȘIȚELE

Povestire scrisă de Nicoleta Balaciu, aleasă de Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 7 iulie 2019.

— Pișăciosule, i-am șoptit la ureche, în timp ce Jimmy își îndesa mâinile în lada frigorifică și săpa după înghețata cu vanilie și cacao. Vezi să nu te piși pe tine! Pișăciosule!

L-am văzut cum se înroșise înainte să mă lovească în burtă cu cotul. Doar cicatricea care îi tăia sprânceana dreaptă i-a rămas albă. Singura după care ne puteau deosebi. Ceilalți. De fapt, noi chiar eram diferiți. Eram mai înalt cu 2 centimetri. Jucam mai bine baseball și puteam spune o minciună mai repede decât el. Aveam și o aluniță pe umăr, pe care o rupeam când mă scărpinam – de-aia vara purtam mereu un plasture. Nasul meu era strâmb spre stânga, pe când al lui era spre dreapta – mama zicea că ne adulmecaserăm prea mult până să ne naștem. Adevărul e că Jim așa se născuse, pe când eu mi-am luat un pumn încercând să-l apăr de Bill Ratonul Johnson. Fusese mereu un fricos. De-asta se și pișa noaptea în pat.

— Hei, băieți, ne-a strigat doamna Tarth de la casă. Mai ușor, că acum o chem pe mama voastră, iar noi am chicotit, pentru că pe doamna Tarth-eat-my-wart o văzuserăm doar în furou, în sufrageria noastră, în timp ce mama îi lua măsurile pentru o rochie de ocazie. Fusese prima femeie, după mama, pe care o văzuserăm dezbrăcată. Avea spatele spuzit de alunițe roșii și pistrui și arăta ca un crenvurst în furoul ei bej, gata să plesnească.

În fața noastră, domnul Finney și-a descărcat conținutul coșului pe banda rulantă. O duzină de sticle de Pepsi și două batoane Snickers fullsize. Meserie. Noi primeam doar duminica, două bucățele tăiate cu cuțitul, din care mama scotea arahidele. Să nu ne înecăm ca săraca Martha Rosalinda Barnes, care oricum era handicapată și încă umbla în scutece.

— Iete-l și p-ăla, mi-a dat Jimmy ghiont.

La ieșire, înnebunind toți senzorii, un lungan în ciocate – era august – și cu pălărie de cowboy prinsă cu șnur dădea pe gât o sticlă de Mountain Dew. Își lăsase capul pe spate și semăna cu un bâtlan chinuindu-se să înghită dintr-o suflare un pește. Ușile clămpăneau închizându-se și deschizându-se, iar noi toți ne uitam la el.

— Alo, băiatu’, dar chiar așa?! a țipat doamna Tarth privindu-l peste rama ochelarilor. Te rog să părăsești magazinul! Apoi a mormăit ceva, poate găgăuță sau capsoman sau loază, eu și Jimmy nu am înțeles ce, dar ne hlizeam.

Ne hlizeam și când domnul Finney, cu ochii la lungan, a pipăit cu mâna prin aer după mânerul căruțului de cumpărături. Îi lipseau două degete, inelarul și mijlociul, dar ținea pumnul strâns, cu falangele rămase curbate spre interior, iar când a apucat în sfârșit căruțul și pumnul i s-a descleștat, degetul mic și arătătorul s-au întins ca într-un semn satanic. Ne-am prăpădit de râs și doamna Tarth ne-a amenințat iar că ne spune mamei. Jimmy s-a eschivat că nu-i vina lui, ca de obicei.

Ne-am pus înghețatele pe bandă, le-am plătit, iar domnul Finney încă își mai aranja sticlele în căruț.

— Hei, băieți, vă duc cu mașina până acasă dacă mă ajutați cu sticlele astea.

Nici nu ne-am dat seama din prima că vorbea cu noi. Nu te privea niciodată. Își ținea capul aplecat într-o parte, cu un ochi închis. Ochiul mort.

— Uite, astea-s ale voastre, a continuat el și ne-a arătat două sticle de Pepsi puse deoparte, la marginea căruțului. Sticlele erau transpirate, probabil luate din fundul frigiderului, și încă mai aveau un șirag de bule la suprafață. Muream să beau una. Noi nu aveam voie, stricau dinții și ne umpleau de gaze. L-am refuzat. Dar Jimmy mă tot împungea cu degetul în spate. Afară era al naibii de cald, nu mai plouase din iunie și toți ziceau că o să ne topim așa. Că o să crape pământul până o să ne înghită.

— Hai, măi băieți, a spus el. Doar de la mașină până la ușă.

Eu am dat din cap că nu, dar Jimmy făcuse deja fața de cățeluș milog.

— Nici nu trebuie să le urcați pe scări, le lăsați pe alee. Doar le puneți și le scoateți din portbagaj.

Doamna Tarth scana acum pungi de mazăre congelată și conserve de ton. Peste piuitul aparatului de scanat și pălăvrăgeala ei cu următorul client, auzeam clinchetul sticlelor ce se loveau în căruț. Domnul Finney pornise lent înaintea noastră. Culoarul de ieșire era prea îngust ca să-l putem depăși. Abia când ușile automate s-au deschis, am trecut pe lângă el. În arșița de afară, cefele ni s-au udat instantaneu. Transpirația ne-a curs pe spate, pe șira spinării până la elasticul chiloților. De pe degete, înghețata ni s-a scurs până la cot.

— Hai, băi, nu fi fraier, a spus Jimmy.

— Dar nu-i zici nimic mamei, bine? Fii atent că te sparg.

În fața Dodge-ului său rablagit, domnul Finney se căuta de chei în buzunar. Umbla tot timpul într-un hanorac jerpelit, cu o vestă de camuflaj pe deasupra. Fermoarul buzunarelor era deschis, le puteai vedea conținutul: monede, baterii, o lanternă, cutii de chibrituri. Gâtul îl ținea țeapăn chiar și atunci când răscolea după chei, cu capul înclinat până aproape de umăr. Așa a condus tot drumul. De pe bancheta din spate, noi îi vedeam o fâșie de piele ridată ce ieșea de sub gluga hanoracului. Și câteva fire albe de păr, crescute pe lobul urechii. Străluceau în soare. Altfel nu le-aș fi remarcat. Ne tot apropiam de el când mașina se zgâlțâia. Poate era prea veche. Sau conducea el prost. Sau amândouă. Domnul Finney mirosea a colonie, dar nu ca tata, care mirosea și a țigări și a gaze de eșapament. Mirosea mai degrabă ca bunicul, atât cât îmi mai aminteam. Mirosea a moș. Și oricât s-ar fi spălat și parfumat, nu mai putea scăpa de miasma aia.

I-am aranjat sticlele pe prima treaptă. Trei rânduri de câte patru sticle. Nu mai erau la fel de reci ca atunci când i le-am încărcat în portbagaj. Erau oricum bune. Iar în lumina aia ziceai că sunt umplute cu zahăr ars. Rece și bun. Și secret.

— Păi, cam asta e, am zis nerăbdător, în timp ce el se scotocea iar de chei.

— Doar n-o să le las aici, așteptați să le duc în casă.

A lăsat ușa crăpată, se strecura cu câte trei – patru sticle în brațe și o împingea cu piciorul doar cât să își facă loc și să intre. O împingea cu călcâiul, fără să o închidă de tot, și dispărea înăuntru. Apoi ieșea, mai lua o încărcătură. Noi am stat cu sticlele promise ascunși după o tufă țepoasă, împânzită de păianjeni. Jimmy a băut-o imediat și tot imediat a început să râgâie. A imitat câinele domnișoarei Bruke, care lătra scurt și grav când îi traversam în fugă peluza. Eu am savurat sticla mea. Cred că i-am și spus că doar țărănoii toarnă așa lacom în ei, de parcă ar fi băutură de furat.

În timp ce îmi beam sucul, Jimmy a găsit un gândac și s-a tot străduit să-l facă să intre în sticla lui goală. Îl împingea de la spate cu o frunză, însă când ajungea la gura sticlei, gândacul ezita și o ocolea. Într-un final s-a enervat și, fără să-l strivească, l-a luat cu degetele și i-a dat drumul în sticlă. O ținea între genunchi și o vreme am urmărit împreună cum gândacul se ridica pe piciorușele din spate, încercând să se cațere pe pereții sticlei. Apoi am dat-o de-a dura de la unul la altul. Gândacul își chircise picioarele, ziceai că-i mort. Așteptam până se dezmorțea, uneori îl și lăsam să meargă câțiva pași, și o rostogoleam din nou.

Până mi-am terminat eu Pepsiul, domnul Finney își cărase sticlele. Îl pierdusem din vedere cu joaca noastră. La un moment dat am remarcat că dispăruse. Ușa era închisă. Ne-am învârtit puțin prin jurul casei, apoi am decis să plecăm pe jos acasă, boșorogul ne trăsese clapa. Am fi făcut cel puțin un sfert de oră, poate chiar mai mult dacă trebuia să-i ocolim pe Bill Ratonul Johnson și pe băieții din gașca lui.

Ieșiserăm deja în stradă, când domnul Finney ne-a strigat din prag.

— Stați, măi, n-am zis că vă duc eu acasă? Unde-ați plecat așa? V-ați mai și uitat astea.

A scos din buzunar batoanele de Snickers și le-a fluturat de parcă ar fi chemat un câine. Jimmy a pus imediat botul și a fugit spre ușă. Eu m-am dus mai încet, să nu par disperat, deși muream de poftă. Erau totuși batoane fullsize. Cum stătea în soare, ochiul bun, care oricum avea pleoapa pe jumătate căzută, se vedea roșu, iritat și cu vase de sânge sparte. Semăna cu un robot din filmele horror, cu ochii din beculețe roșii. Un robot stricat sau gata să adoarmă.

— Vreți să vedeți ceva tare? ne-a întrebat el când ne-a întins ciocolata. Intrați un pic?

Jimmy a dat din cap că nu. Nici eu nu prea aveam chef.

— Ne așteaptă mama la masă, i-am răspuns.

— Eh, atunci să nu-i spuneți de suc și de ciocolată. O să vă cam certe. Să rămână secretul nostru.

Mi-a părut că a făcut cu ochiul. Dacă se poate numi așa spasmul ăla.

— Dar sigur nu vreți? Vă asigur că n-ați mai văzut așa ceva.

De pe verandă, prin ușa crăpată vedeam doar o fâșie de hol cu gresie în tablă de șah. Strălucea. Ceea ce n-aș fi crezut pentru un moș hodorogit ca el. Nu știa nimeni cum era înăuntru. Domnul Finney nu prea vorbea cu nimeni de ani buni. Nu era vizitat. De fapt, lumea îl cam evita. Ar fi fost o treabă să vedem tocmai noi ce are prin casă. Apoi mi-am amintit că oricum nu puteam povesti nimănui. Mama ar fi făcut mare caz că ea se spetea muncind și noi golăneam, Doamne ferește ce ni s-ar putea întâmpla, oamenii sunt tot mai răi, n-au niciun Dumnezeu. Sigur ne-ar fi pedepsit. Chiar și așa, tot ar fi fost o treabă. Ceva ce nici Bill Ratonul Johnson n-ar fi reușit. Muream să văd cum era înăuntru. Așa că i-am răspuns.

— OK, eu vreau.

Pe Jimmy nu l-am convins nicicum să vină. I-am promis mănușa mea de baseball – cea bună, de meciuri, nu jerpelitura de la antrenament – doar să nu-i spună mamei. Am intrat. Domnul Finney s-a descălțat de sandale și unghiile sale de la degetele mari, groase, îngălbenite și mult curbate, au țăcănit pe gresie la fel ca ghearele câinilor. A deschis ușa bucătăriei și m-a invitat să intru. El s-a întors și a încuiat-o pe cea de la intrare. Era în spatele meu și mă tot împingea. Rămăsesem în prag și nu știam unde să mă uit mai întâi. Pe masă erau zeci de machete ale unor clădiri celebre – de unele nu auzisem atunci – construite doar din bețe de chibrituri.

— Ăla din dreapta e podul Golden Gate. Acolo e Empire State Building. Ăla e turnul din Pisa. Știi, ăla înclinat. Eu a trebuit să-l fac mai drept, că mi se tot răsturna, a început el să turuie.

M-a apucat de mână și m-a tras mai aproape de masă, înfigându-și unghiile în brațul meu. M-a ținut așa strâns cât mi le-a prezentat pe fiecare. Înălțimi, ani de construcție, localizări geografice. Apoi cât i-a luat lui să le construiască. De pe verandă, Jimmy m-a strigat de câteva ori.

— Băi, ești bine?

Eu nimic. Domnul Finney parcă nu îl auzea, vorbea fără întrerupere despre machetele lui.

— Răspunde, băi! Ce faci acolo?

Iar eu de-al naibii nu i-am răspuns. Un fricos. Să nu intre el în casă să vadă toate astea?! Eram convins că o să se oftice când o să-i povestesc.

— Nu e amuzant. Zi ceva! Băi, te spun lu’ mama.

N-avea decât să mă spună. Cât putea să mă pedepsească? Să mă spună. Să mă spună, că asta era el, un pârâcios. Un pârâcios și un pișăcios. Să moară de ciudă când o să-i povestesc. O să le povestesc la toți. Da, o să le pot zice dacă mă pârăște. O să mă asculte toți și o să le spun tot ce vreau eu. Asta gândeam atunci, în timp ce fratele meu bătea cu pumnii și picioarele în ușă.

— Băi, am plecat. Mă duc să-i spun lu’ mama. Te spun, ai auzit?

Și eu parcă atât așteptam. Îmi venea să-i strig că nu mă interesează, dar mă abțineam, ca să-l întărât mai tare. Iar domnul Finney mă conducea spre sufragerie, unde zicea că are și alte machete. Își ținea în continuare degetele încleștate pe brațul meu – toate cele trei degete cu unghii lungi și cele două falange curbate – iar eu nu mai ascultam ce zicea despre construcțiile lui din chibrituri marca Old Blue Tips cu măciulie albastră-mov, mă gândeam doar la ce o să le povestesc celorlalți.

— Ți-am zis că așa ceva n-ai mai văzut. Ce băiat deștept ești că ai intrat. Să mai vii! Când vrei tu. O să-ți mai arăt și altele. O să fie secretul nostru.

Și în timp ce îmi spunea astea, și-a umezit buzele cu limba și ochiul somnoros i s-a zbătut ca aripa unui fluture, iar ochiul mort i-a rămas în continuare mort. De afară Jimmy se auzea strigând deschide, băi, ușa, că mă duc s-o chem pe mama, tot mai încet, semn că se îndepărta, apoi s-a auzit un scrâșnet de roți și o bubuitură și Jimmy n-a mai fost.

Tot ce mi-a rămas de la el sunt o măsea pe care i-o furasem de sub pernă, trei bile de sticlă rătăcite sub patul său, o mașinuță de tablă și o cheie frumoasă care nu știu la ce îi folosea. Le țin pe toate într-un săculeț, ascunse sub pardoseala din garaj. Le mai scot câteodată, când câinele scheaună și zgreapțănă podeaua. Le scot pentru câteva clipe, cât să spun Jimmy, pișăciosule, a fost doar vina mea. Le pun la loc în săculeț, săculețul îl ascund sub pardoseală, duc câinele înapoi în casă și îmi mănânc micul dejun. Cereale cu lapte.