Interviu realizat de Veronica Stănică, pe final de 2020, în preajma întâlnirii Creative Writing Sundays pe care a coordonat-o online Radu Pavel Gheo.
Despre apariția în vara acestui an a ultimei tale cărți, „Un drum cu Ceapă”, am aflat întâmplător, dintr-o postare pe Facebook. Și-n ciuda faptului că o gastrită veche mă face să mă țin departe de ceapă chiar și atunci când e doar nume de personaj, trebuie să-ți mărturisesc că am citit-o pe nerăsuflate. Ai lansat cartea online, pe pagina de Facebook a librăriei La două Bufnițe. Ai dat chiar și autografe la fereastră 😊. Cum e să nu-ți mai poți face lansarea într-o librărie, alături de cititori în carne și oase? Ce impact au avut asupra cărții tale restricțiile impuse de pandemie? Crezi că i-au afectat în vreun fel vizibilitatea și, implicit, accesul la public?
Într-o anumită măsură, probabil că da – dar nu cred că foarte mult. Eu oricum nu ies foarte mult în public, nu fac turnee prin țară cînd public o carte, eventual o lansez la unul din cele două tîrguri mari de carte de la București, Bookfest și Gaudeamus, și undeva în Timișoara, lîngă casă, cum ar veni. Știi cum se zice, că și autorul trebuie să se autopromoveze ca să contribuie la vizibilitatea cărții? Și e adevărat, iar unii autori se pricep mai bine ca alții la asta. Dar dacă autorul tot s-a străduit să o scrie – că nu-i chiar floare la ureche –, de ce n-ar trebui și cartea să se autopromoveze, că pînă la urmă ea e cea care contează?
Bun, nu trec cu vederea plăcerea pe care o au și scriitorii, și cititorii la o întîlnire și o discuție liberă, live. Face parte din viața literaturii și savurez întotdeauna astfel de momente. Numai că, paradoxal, perioada asta de pandemie și restricții și distanțare socială a stimulat metodele alternative de promovare, care țintesc un public larg. La o lansare vin cîteva zeci de oameni, pe cînd la un tîrg de carte online sau la o lectură promovată pe o platformă media publicul e mult mai numeros. Ce pierzi pe o parte, cîștigi pe alta. Cel puțin așa îmi place să cred, ca să mă păstrez optimist. Iar lansarea de La Două Bufnițe, cu Adriana Babeți în interior, discutînd la distanța regulamentară, și apoi cu autografe datele la fereastra librăriei, cu masca pe față, va rămîne una dintre cele mai plăcute amintiri de scriitor pe care le am.
Ce rol are documentarea în scrisul tău? Cât din rezultatul muncii de documentare se găsește efectiv în carte și cât rămâne deoparte, păstrându-și calitatea de material informativ? Câte detalii „tehnice” trebuie să conțină o povestire pentru a fi credibilă?
Depinde de text, de anvergura lui, de finalitatea lui. Pentru o schiță de două pagini documentarea e minimă, poate nici nu e necesară, căci cadrul în care e plasată e familiar fiecărui cititor și n-are nevoie de explicații. La cealaltă extremă e romanul de (mai) mare întindere, unde documentarea e inevitabilă, fiindcă de obicei un astfel de text acoperă largi întinderi de spațiu și timp, iar descrierea lor și încadrarea poveștii în ele trebuie să fie veridică. E vorba de pactul acela implicit pe care îl facem cu cititorul: eu îți livrez o poveste despre care știm amîndoi că e imaginată, dar eu o fac cît mai veridică și tu, cititorule, o validezi. Și-atunci documentarea e necesară mai întîi pentru ca povestea să fie veridică pentru scriitor, să aibă acei piloni stabili ai realității coerente pe care să-și construiască povestea. Din cauza asta materialul documentar pe care îl strîngi – sau cel puțin așa pățesc eu – e mult mai masiv cantitativ decît cel pe care îl folosești efectiv. La Disco Titanic nu știu dacă am folosit o treime din informațiile și detaliile concrete strînse la documentare. De exemplu, nu era necesar să descriu în detaliu cum arătau bancnotele din fosta Iugoslavie în anii 1980 – doar una dintre ele e descrisă în trecere în carte. Dar trebuia să știu cum arată toate ca să mă înscriu eu însumi în cadrul ăla, ca și cum, dacă m-aș duce mîine în Iugoslavia din 1989, le-aș putea folosi – și asta pentru ca să le pot manevra ficțional cu aceeași detașare cu care manevrez banconotele românești de azi. Să mă simt în largul meu în spațiul și timpul acela. Ca un ambasador nevăzut, care strînge informații ca să le aducă cititorului laolaltă cu povestea.
Din cauza asta nici n-aș putea spune cîte detalii de epocă, istorice sau de spațiu, mediu, atmosferă sînt necesare. Cred că asta se simte la un moment dat. Aș zice că atîtea cîte i se par necesare scriitorului ca prim cititor, cît să nu-l plictisească nici pe el, dar să-i dea totuși senzația (falsă, dar acceptată ca atare) de real.
Ai povestit într-un interviu o întâmplare de pe vremea când te documentai pentru romanul „Disco Titanic”, a cărui acțiune se petrece, în parte, în fosta Iugoslavie. Erai cu soția ta la târgul de vechituri din Timișoara și cineva vindea un album cu fotografii dintr-o excursie făcută chiar în fosta Iugoslavie prin anii ’70. Care să fi fost șansele? Crezi în „norocul scriitorului”? Ți s-a mai întâmplat de-atunci?
Da, cred că există un fel de noroc al scriitorului. Nu neapărat într-un sens mistic, cum că universul ar sări să-i dea o mînă de ajutor cînd a ajuns într-un impas, dar mi s-au mai întîmplat astfel de coincidențe fericite, serendipities, la momente oportune. Îmi vine să zic totuși că norocul ți-l mai faci și singur și cam așa se întîmplă în procesul scrisului sau conceperii unei cărți. Cînd lucrezi la un text mai amplu și umbli după material – documentar sau de alt fel –, ești foarte concentrat, foarte fixat pe tot ce e legat de tema care te interesează și atunci îți sar în ochi exact lucrurile care ți-ar putea fi de folos. Povestea cu albumul foto e un exemplu foarte bun. Dacă nu lucram la vremea aceea la Disco Titanic, poate că nici nu l-aș fi observat, cum poate că, în anii dinainte, n-am observat alte lucruri ce mi-ar fi fost utile. Dar în vremea aceea eram destul de obsedat de tot ce ținea de fosta Iugoslavie, de spațiul acela, de un trecut pe care încercam să-l recuperez, așa că nu-l puteam trece cu vederea. Și pînă la urmă traseul excursiei cu mașina al necunoscuților care au făcut acel album a devenit și traseul urmat de personajele mele din roman în Iugoslavia anului 1989: Vlad Jivan cu familia lui. Așa că da, există un noroc al scriitorului, dar trebuie să nu-l lași să-ți scape.
De altfel, atunci cînd scriu un text, privirea mi se ascute și mi se modifică. Sînt mereu cu urechile ciulite, cu ochii în toate părțile, și încerc să găsesc, să prind din realitatea înconjurătoare orice amănunt care mi-ar folosi, de la un gest oarecare, o replică sau o intonație ale unui necunoscut de pe stradă pînă la studiul propriu-zis, adică documentarea sistematică: informații de pe internet, cărți despre un subiect sau altul, documentare pe teren dacă e cazul și dacă se poate. Și uneori ai momente din astea, în care răsare de undeva un ajutor nesperat, ca albumul despre care ziceai – sau rezidența literară obținută în Split în 2012, cînd am stat o lună acolo și am bătut orașul în toate direcțiile, învățînd străzi și locuri, scotocind prin istoria recentă a zonei și elaborînd trasee posibile pentru viitorul roman.
Și tot legat de genul ăsta de „coincidențe”, ai scris vreodată o ficțiune care apoi să se transfome în realitate exact așa cum ai imaginat-o tu? Să presupunem, de exemplu, că ai fi scris o povestire despre un tip căruia i-a căzut o țestoasă-n cap în timp ce se plimba pe trotuar. Două zile mai târziu, mergând, la rândul tău, pe stradă, îți cade o țestoasă-n cap. Ți s-a-ntâmplat vreodată ceva asemănător? (Nu la țestoasă mă refer, ci numai la coincidență 😊.) Te preocupă chestia asta atunci când îți alegi subiectele? Ai renunțat vreodată la o anumită povestire sau poate la o anumită scenă dintr-un roman de teamă că ea să nu devină realitate?
Nu, asta nu mi s-a întîmplat. Sau nu-mi amintesc – deși ar fi ceva destul de impresionant, nu cred că aș uita o asemenea potrivire. Parcă Attila Bartis a spus la o lansare în Timișoara că a observat cum destinul personajelor din cărțile sale pare să-l influențeze cîteodată pe al lui, așa că a îmblînzit puțin finalul de la Sfîrșitul, salvîndu-și personajul central, într-un soi de gest magic, de magie prin analogie. Nu știu dacă nu era totuși un joc de-al lui cu realitatea și ficțiunea. Oricum, în cărțile mele există deja multă realitate pe care se clădește povestea imaginată, așa că nu m-ar mira să se contamineze cîndva și realitatea de ficțiune. Deși asta ar face din scriitor un creator propriu-zis sau măcar un fel de mag care are puterea să influențeze realitate (chiar și inconștient, un fel de ucenic vrăjitor). Cu ideea asta ne mai jucăm noi în scris, dar poate că ar trebui s-avem grijă, nu?
Tot într-un interviu te-am auzit povestind că-n primul an de studenție ai făcut parte dintr-o trupă rock alcătuită din doi chitariști și-un baterist. Solist n-aveați, era greu de găsit. Bateristul erai tu, iar tobele-ți aparțineau. După doar trei luni trupa s-a destrămat, iar tu ai vândut tobele. Ți-a fost greu să renunți? E muzica un hobby și acum? Ce crezi că ai fi fost dacă n-ai fi fost scriitor?
E un pic exagerat „trupă rock“: eram o aspirație la o trupă, în sensul că eu aveam calitatea că dețineam un set de tobe (proaspăt cumpărat) și eram dornic să învăț să fiu baterist, iar colegii mei știau să cînte decent la chitară și… cam atît. Am avut și un pic de noroc cu un prieten, un student mai mare cu cîțiva ani, care chiar avea o formație de rock și cînta de ani buni – Cristi Tabără, ulterior a avut și o carieră la radio și TV, dar pe atunci era student la Politehnică și baterist în trupa rock de care ziceam. El mi-a dat primele lecții, plus un manual din care să învăț singur, pas cu pas, practic de la zero. Pînă la urmă abia am deprins – aproximativ, foarte aproximativ – independența membrelor, care e esențială, și puteam să bat vreo două-trei ritmuri simple. După care s-a terminat: era începutul anului 1990, libertatea proaspăt dobîndită și prea multe distracții și distrageri. Oricum, nu cred că aș fi reușit să fiu mai mult decît un baterist decent. Și nu am văzut în asta o carieră. De fapt o vocație, cred că ăsta e cuvîntul cel mai potrivit și în cazul muzicii, și al scrisului. Pentru mine scrisul e vocație. Mi-ar plăcea să pot zice că e o profesie, dar nu știu cine poate spune asta în România. Dar prima dată cînd mi-am dorit să fiu scriitor a fost atunci cînd am aflat că există oameni care scriu cărțile alea pe care le citeam eu. Asta a fost pe cînd aveam 5-6 ani. Atunci mi-am dorit să scriu și eu cărți. Și am rămas cu obsesia asta. Dacă n-aș fi fost scriitor… nu, nu mă pot gîndi ce altceva aș fi vrut să fiu.
Spui mereu că Alina, soția ta, e primul tău cititor și totodată și cel mai exigent. E doar o alegere personală sau recomanzi oricărui autor un prim cititor care să taie-n carne vie înainte de a da drumul textelor în lume? Are legătură cu încrederea sau este vorba, mai degrabă, de simpla punere în aplicare a principiului celor patru ochi, mai ales când ceilalți doi sunt niște ochi pe care chiar te poți baza?
Ei, un prim cititor, unul de încredere, competent și neinfluențabil, e inestimabil pentru un scriitor. Cred că majoritatea celor ce scriu au pe cineva apropiat care joacă rolul ăsta. E bine să fie cineva în care ai încredere și care să-ți fie atît de apropiat, încît să poți trece peste orgoliile de autor cînd îți cere, cum zici, să tai în carne vie. De multe ori același lucru îl face și redactorul de carte la edituri, dar el lucrează pe carte cînd ea e deja acceptată, în curs de publicare. Primul cititor s-ar putea să fie cel care o face să devină publicabilă în cea mai bună formă a ei, iar cînd e cineva apropiat, cum e Alina în cazul meu, urmărește evoluția cărții capitol cu capitol, o vede cum crește, își dă seama dacă scriitorul riscă să o ia pe arătură…
Nu e doar o altă privire decît cea a autorului, e privirea detașată, golită de orgoliul auctorial. E ca și cum scriitorul ar fi un arhitect care concepe o clădire ce i se pare măreață și o propune pentru testare unui prim locatar, care să vadă: e comodă? e primitoare? se poate circula prin ea? sînt uși care se deschid în gol sau coridoare înfundate? Iar de aici încep corecturile, ajustările, restructurările.
Ce alte recomandări le-ai face cursanților de la Creative Writing Sundays? Vorbim de oameni de toate vârstele, cu meserii din cele mai diverse, care au în comun pasiunea pentru literatură și, din păcate, timpul extrem de limitat pe care i-l pot dedica. Cei mai mulți scriu doar la temă și doar în weekend, pentru că în restul timpului sunt ocupați cu profesiile lor. Dacă, să zicem, un scriitor începător, cum sunt aproape toți cursanții CWS, are, în cursul săptămânii, o singură oră liberă pe zi, cum i-ai recomanda s-o folosească, mai ales citind sau mai ales scriind?
Uf, asta-i complicat! Dacă există vreo rețetă, eu sigur n-o știu. Dar îndrăznesc să zic că, înainte de scris – și concomitent cu el –, lecturile sînt importante. Lecturi din clasici, din marii autori, cei care au schimbat fața scrisului, paradigmele literare, pe astea le-aș pune pe primul loc. Mă gîndesc la autori ca Dante, Cervantes, Stendhal, Flaubert, Cehov, James Joyce, Faulkner, Kafka, e-o listă lungă, dar nu trebuie parcursă toată, mai ales cînd timpul e puțin. Mă gîndesc la scriitori care merită citiți cu creionul și carnețelul alături, nu doar de plăcere, ci pentru că textele lor pot fi și lecții: de construcție, de manevrare a personajelor, de folosire a dialogului, de ritmare a narațiunii, de toate. Alternativ, scriitorii contemporani valoroși ar trebui și ei citiți, fiindcă există un ritm al vremii pe care trebuie să-l conștientizezi.
Nici n-are rost să teoretizez, că lucrurile astea se învață pe nesimțite. Și, evident, scrisul ca practică e și el obligatoriu – nu neapărat de plăcere, fiindcă scrisul e obositor, te epuizează. Așa cred, așa zic. Și cred că și rezultatele o să fie vizibile.
La întâlnirea din septembrie ne-ai spus că „Maestrul și Margareta” e una din cărțile tale de căpătâi. Ce alte cărți ți s-au lipit de suflet? Recomandă-ne, te rog, câteva cărți pe care crezi nu doar c-ar trebui să le citim, ci mai ales să le recitim.
Uite, tocmai am numit mai sus cîțiva autori (nimic surprinzător în lista aia, dar asta mi-a venit în minte; acum citesc și eu la fel de lent, printre picături, Don Quijote al lui Cervantes, adică îl recitesc în traducerea lui Sorin Mărculescu, care e excelentă). Bănuiesc că sînt subiectiv. Însă dacă tot am ocazia, o să mai înșir niște nume și titluri care mie mi s-au părut remarcabile (și utile ca lecție de scris): O zi mai lungă decît veacul al lui Cinghiz Aitmatov (plus povestirile lui), povestirile lui Ciabua Amiredjibi, Daniil Harms, John Steinbeck, J.D. Salinger, Kazuo Ishiguro, Gombrowicz, Hrabal… N-aș ignora nici literatura română, fiindcă de obicei e singura pe care o citim fără intermediar (traducător), dar aici cam știm cu toții ce se poate citi cu folos. Mi-a trecut acum prin minte să-l pomenesc pe Ioan Groșan, cu povestirile lui din cele două volume din anii 1980, Caravana cinematografică și Trenul de noapte, care mi se par exemplare pentru proza scurtă românească. Și, dacă e de găsit, Rebarbor, volumul ciudat al lui Al. Monciu-Sudinski.
Ai emigrat în America. Ai stat un an, ai scris o carte („Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a”), pe urmă te-ai întors acasă. Crezi că „Noapte bună, copii!” sau „Disco Titanic” ar mai fi existat dacă ai fi rămas? Crezi, pe de altă parte, că ar fi existat dacă n-ai fi plecat? Un scriitor român poate rămâne scriitor român în altă țară decât cea în care s-a născut și în altă limbă decât limba română?
La primele două întrebări răspunsul în mintea mea e clar: nu, fără America sau cu mine în America n-ar fi existat nici Noapte bună, copii!, nici Disco Titanic, nici – evident – Adio, adio, patria mea. Cărțile astea sînt rezultatul formării mele personale, al experiențelor prin care am trecut. Poate că ar fi existat alte cărți, aproximativ pe aceleași teme, fiindcă voiam demult să scriu o poveste despre visele copilăriei și felul în care se împlinesc ori se ratează ele. Iar războiul din fosta Iugoslavie, secesionismul și patriotismul local în general, sînt obsesii vechi. Dar n-ar fi fost aceleași cărți, n-ar fi existat aceleași personaje – și mi-ar fi părut rău.
De fapt, dacă rămîneam în America, bănuiesc că n-aș mai fi scris – sau nu mare lucru. Nu știu cum m-aș fi adaptat pînă la urmă. Poate că, după vreo zece ani, aș fi avut un trai mai stabil decît aici, dar aș fi rămas toată viața cu o insatisfacție care ar fi crescut. Aș fi fost, probabil, nefericit. Nu e vina Americii. Nici Alina, nici eu nu am fost emigranți buni și am simțit asta. Există emigranți buni și emigranți slabi, generația de sacrificiu dinaintea șirului de generații integrate care începe cu copiii lor.
Problema limbii scriitorului și a apartenenței e una mai încurcată (am scris o ditamai teză de doctorat despre asta și încă aș mai fi avut multe de spus). Ține de fiecare caz în particular, dar mai întotdeauna e vorba de cazuri particulare: Andrei Codrescu în America, autor (de succes) de limbă engleză, Bogdan Suceavă în America, autor cunoscut de limbă română, Matei Vișniec în Franța, care a adoptat franceza fără să renunțe la română, Eugen Ionescu/Ionesco, cazul complex al autorilor evrei de origine română care au emigrat și au scris în continuare în română, cum este, de exemplu, Virgil Duda, un scriitor valoros, încă de descoperit sau redescoperit… Da, întrebarea e interesantă și răspunsul, complicat. Am putea vorbi ore în șir pe tema asta.
Care e primul lucru pe care dorești să îl faci imediat după pandemie? (Acum văd că-ntrebarea asta aduce mai degrabă cu „Unde te vezi în următorii 5 ani?”, te asigur că nu asta am intenționat să spun 😊.)
N-am nici un plan concret. Vorbesc serios. Merg pe ideea că o să văd atunci. Îmi lipsesc întîlnirile cu prietenii, cu scriitorii, cu cititorii, cu studenții – întîlnirile față în față, în care dialogul curge firesc, în care ne înțelegem uneori din ochi, la propriu… Și mai văd după aceea ce idei îmi vin. Mă tem doar că o să mai avem de așteptat.
