Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Adrian Georgescu la Creative Writing Sundays, pe 15 octombrie 2023, la tema: „o povestire care vă aparține, la alegere”.
Primii ani
Maya a crescut petrecându-și mare parte din primii ani într-un atelier în care tatăl ei repara televizoare alb-negru. Iar când se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele ei mai mare, obișnuia să se ascundă după cutiile masive din lemn ale vechilor aparate.
Ia cu pâine!
Își amintește de poveștile pe care i le spunea tatăl ei, întâmplări culese din perioada în care bărbatul fusese viceprimarul comunei. Bărbatul obișnuia să meargă la târgul duminical, împreună cu primarul Vasile, și să mănânce fiecare câte o porție de mici cu muștar. Din perioada aceea își dobândise tatăl ei porecla „Ia cu pâine!”. Fusese un îndemn rostit la un moment dat de Vasile, în timp ce luau prânzul împreună, într-o duminică, la târg. Și se părea că numărul micilor fusese prea mic pentru a le potoli foamea. Vasile sperase ca viceprimarul să își umple burta cu pâine. Însă norocul a făcut ca unul dintre săteni să le facă cinste cu încă o porție de mititei cu cartofi prăjiți.
Sharkia
Când Maya s-a hotărât să pună capăt relației cu Călin, după șapte ani și jumătate, a ales ca în ultima lor seară împreună să îi facă ea cinste cu cina. Așa că l-a dus în acea seară de miercuri la un restaurant de pe strada Luterană. Au comandat patru feluri de mâncare cu specific est-mediteranean, plus desert. El a vrut hummus, ea a vrut dovlecel prăjit cu sos de iaurt, mărar și usturoi. Călin a gustat câteva cubulețe de zucchini prăjit de la ea. Cu gura plină, i-a zis că se bucură că au decis să încerce feluri noi de mâncare. „Dar ți-am făcut și eu acasă dovlecel pane cu usturoi.” „Nu e același lucru”, a contrazis-o Călin.
Când cina era pe sfârșite, iar farfuriile din fața lor erau aproape goale, Maya i-a spus: „Vreau să ne despărțim”. Călin fusese învățat încă de când era mic, de bunica lui, că nu e bine să lase nimic în farfurie, nici măcar un dumicat. Așa că i-a zâmbit iubitei lui, a întins mâna cu furculița și a întrebat-o: „Pot să iau eu ultimul zucchini?”.
Role model
Maya nu își dorește copii. Și-a repetat-o de atâtea ori, în ciuda perioadelor în care ar fi putut să mintă și să spună că de fapt își dorește. Cu toate că îi plac mult copiii, tot nu vrea să fie mamă. Totuși, îi place să se joace cu ei ori chiar să inventeze jocuri atunci când prietenii lui Ștefan vin în vizită împreună cu fetițele lor. Iar atunci Maya își intră automat în rol, redevine copilă, se ascunde, se preface că mănâncă preparate culinare din farfurioare din plastic, duce lingurițe goale la gură și zâmbește: „Mmm, ce bun e!”.
Simte o mare admirație pentru cuplurile care aleg să fie părinți, se gândește chiar că astfel de persoane sunt făcute cu siguranță dintr-un alt material. Ei, părinții, au ceva ce Mayei îi lipsește. Poate e o piesă în minus, în procesul de fabricație. Ca atunci când tatăl ei încerca să le dea de cap televizoarelor defecte, deja depășite de modelele de generație mai nouă apărute după căderea comunismului. Îi vine în minte un detaliu: tatăl ei comanda piese de schimb ori mergea la oraș să le cumpere și să le vadă cu ochii lui. Așa așteaptă și Maya azi confirmarea: să-i spună cineva că ea poate funcționa în continuare ca femeie, chiar dacă îi lipsește acel ceva. L-a pierdut cândva, demult. Nu poate spune cu certitudine când s-a întâmplat. „La urma urmelor, unii oameni nu sunt făcuți să fie părinți”, își zice în timp ce mușcă dintr-un mic cu muștar, de la Piața Obor. Nu departe de masa ei, doi părinți și fetița lor cu bucle blonde. Copila leagănă o păpușă, o ține în brațe și mimează alăptarea.
Atenție, se-nchid ușile!
Într-o dimineață, Maya a plecat ca de obicei spre serviciu, la ora nouă. A ajuns la metrou, la stația Titan, și a așteptat trenul. Erau și alți călători pe peron și, ca să nu se plictisească, a început să le analizeze felul în care erau îmbrăcați sau încălțați. Privirea i s-a oprit pe cizmele ca de cowboy, cu ținte argintii, ale unei adolescente. Chiar atunci s-a auzit o voce de femeie din difuzoarele de deasupra capetelor lor. Maya a crezut că urmează vreun anunț standard al celor de la Metrorex, de genul „Vă rugăm să vă îndepărtați de la marginea peronului” sau „Permiteți închiderea ușilor”. Numai că ceea ce a auzit în acea dimineață, în cele trei minute cât a așteptat metroul în direcția Pieței Unirii, a făcut-o să creadă că este pe punctul de a o lua razna: Stimați călători, viața are prioritate. Spuneți-mi dacă voi ști vreodată și eu ce înseamnă binecuvântarea de a fi mamă, dacă tot ceea ce scriu femeile pe grupurile de mămici este adevărat și dacă este păcat să folosesc pilula contraceptivă ori pastila de a doua zi. Știe cineva unde se duc ovulele noastre nefecundate? Unde se ascund ele în fiecare lună? Le culege cineva pentru noi și le pune deoparte, la păstrare, ca pe niște perle naturale care au uitat că se pot transforma într-o bijuterie de designer?
Maya și-a făcut în cele din urmă curaj și a întrebat-o pe adolescenta cu cizme de cowboy ce spunea vocea din difuzoare, motivând că are urechile înfundate. „Ah, zic ăștia că se circulă cu dificultate pe magistrala 4. Mi-a scris o prietenă că s-ar fi aruncat o femeie gravidă în fața metroului, la Piața Victoriei.”
Red flag
Era în anul al treilea al relației cu Călin, iar Maya îi mărturisise că ar vrea să devină scriitoare. Căutase pe internet informații despre niște ateliere de scriere creativă care se făceau în oraș. „Păi și despre ce ai putea să scrii tu, pitic? Că tu nu știi să faci nimic care să devină subiect de literatură.”
La vremea aceea, Maya habar nu avea ce dimensiuni atinsese falia dintre ea și Călin. A preferat să tacă în următorii patru ani și jumătate. Nu s-a mai gândit la visul ei.
Pe teren
Primul job al Mayei în presa scrisă a fost în 2009, la un cotidian local. În titlu apărea terminația „de seară”, dar asta nu îl făcea mai puțin valoros decât cele care apăreau dimineața la chioșcurile de ziare. Îi plăcea să facă teren, să stea de vorbă cu oamenii, să le ia declarații la anumite evenimente, ei să îi povestească ce au văzut, ce au auzit, ce au simțit.
Numai că pe Maya nu o întreba nimeni ce vede, ce aude sau ce simte. Nici măcar Călin. Nici măcar prietena cea mai bună. Într-una din zile, unul dintre redactorii șefi de la ziar a trimis-o împreună cu o colegă, la fel de începătoare ca Maya, la un spital de stat din oraș. Acolo fusese transportată o femeie gravidă. Tânăra încercase să se sinucidă și sărise în fața metroului, în stația Piața Romană. În mod miraculos, femeia supraviețuise. Avea doar câteva zgârieturi pe față și degetul mic de la mână era fracturat. Maya și colega ei trebuiau, așadar, să meargă la spital și să afle mai multe, în timp real, despre starea femeii și – dacă era posibil – să o fotografieze. Ajunse în spital, la parter, nu departe de unitatea de primiri urgențe, femeia zăcea pe o targă, pe un hol slab luminat, părând abandonată de toată lumea. Și-atunci a văzut-o Maya pe femeie. Ea se ascundea după un perete, dar nu era ca și cum femeia de pe targă ar fi putut să o vadă.
„Ioana, tu vezi ce văd și eu?”
„Da, Maya, e o targă goală. Ai dracu’! Ăștia au și mutat-o în salon. Era vorba să îi facă radiografie, dar dacă e gravidă, cred că nu au cum să îi mai facă. Hai să mergem.”
„Dar e chiar acolo, pe targă! Nu o vezi? Femeia gravidă care a vrut să se sinucidă”, a șoptit Maya. Dar Ioana îi întorsese deja spatele și se îndrepta spre ieșire.
După un timp în care a stat nemișcată, femeia și-a întors capul în direcția Mayei, ca într-o scenă de film redată cu încetinitorul. A recunoscut chipul gravidei. Era chipul ei. Maya se vedea pe ea însăși rănită, cu zgârieturi pe față. Trupul îi era acoperit cu o pătură gri din spital. Maya a făcut câțiva pași și a reușit să o întrebe: „Ți-e frig?”. Femeia a oftat prelung, și-a întins brațele și și-a mângâiat pântecele. A privit-o pe Maya cu milă și a zâmbit, de parcă ar fi durut-o fiecare os și fiecare articulație. Maya putea să jure că în secunda aceea a simțit o contracție, adânc de tot. O durere unică, incomparabilă. Femeia a continuat să-și mângâie burta. Pătura gri a dispărut, fiind înlocuită de o cămașă de noapte cu flori de levănțică. La răstimpuri, repeta câteva cuvinte: „Gata, Maya, fii cuminte… Bravo, fetița mea… Liniștește-te…”.
