Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Simona Antonescu la Creative Writing Sundays, pe 14 ianuarie 2024, la tema: „un text pornind de la imaginea de mai jos”.
— Virgil, unde ești, dragule? l-am strigat, în timp ce-mi dădeam jos cizmele din piele de antilopă.
Mi-am masat ușor degetele de la picioare, înghesuite toată ziua în încălțămintea strâmtă, cu toc înalt și mi-am luat papucii din lână de alpaca. Lumina era aprinsă în living și în bucătărie. Din boxe răzbătea în surdină muzica Arethei Franklin. Alarma era dezactivată, ghetele lui lângă suportul de umbrele, paltonul de stofă pe umeraș, iar cheile de la mașină în scrumiera de lemn de pe pantofar.
Un soi de neliniște m-a cuprins instantaneu. Pe blatul din bucătărie așteptau cuminți două pahare cu picior. L-am sunat, panicată. Telefonul s-a auzit vibrând dincolo de canapea.
Stătea jos, cu genunchii flexați și cu spatele lipit de perete. Era în costum, cu tălpile goale și cravata lărgită mult la gât. Laptopul era deschis, lângă șosetele făcute ghemotoc lângă el. Pe ecran, o imagine cu doi copii: un băiat desculț și murdar, ce stătea pe jos, rezemat de un zid de beton, și mușca dintr-un covrig, și o fetiță într-un cărucior, ce-l privea pe băiat curioasă, strângând în brațe o jucărie de pluș.
— Ce faci aici, pe podea? m-am aplecat, punându-i mâna pe genunchi.
A ridicat din umeri.
— Te doare ceva? Nu te simți bine? Ridică-te, parchetul e rece, am dat să-l iau de mână și să-l ajut să se ridice.
A clătinat din cap și și-a tras mâna din mâna mea.
— S-a întâmplat ceva la firmă? am insistat.
— Nu.
Nu-l mai văzusem niciodată așa, nici măcar când a fost să pierdem firma. Tocmai că atunci fusese cuprins de un soi de frenezie și energie care s-a dovedit exact ce trebuia pentru a repune totul pe picioare. Virgil e un bărbat calm și blând, dar cu mână de fier, când e necesar. Puțini au fost angajații care au plecat din firmă de-a lungul timpului. Pentru toți ceilalți e ca o cloșcă. Le știe familiile, știe ce necazuri și ce bucurii au, le știe numele copiilor și în ce clase sunt, îi sprijină, îi sfătuiește, îi ajută ori de câte ori poate. Cumva firma e a doua lui casă, lucru pe care nu l-am înțeles de la început, dar cu care am ajuns să mă obișnuiesc, și chiar să mă implic dacă îmi cere ajutorul pentru ceva anume.
— Mă sperii. Ce e cu poza asta? am arătat spre laptop, așezându-mă pe marginea canapelei. Băiatul ăsta pare să fie dintr-o țară arabă, un cerșetor, ceva.
— Probabil, după fizionomie. Cred că și fetița, a zis el, fără să privească fotografia.
— Și-atunci? am întrebat contrariată.
— Am deschis laptopul să citesc știrile până vii tu și am dat de poza asta.
— Da, războaiele astea schimbă vieți, am murmurat privindu-l pe băiatul chircit lângă zidul de beton. Îți aduc un prosecco?
— Nu acum, și-a pus el ambele mâini pe parchet, cu palmele în jos, ca și cum ar fi vrut să-i simtă răceala.
— E tare frig, m-am frecat pe brațe, ușor înfrigurată. Iar tu stai cu tălpile goale. Să fac mai cald în casă?
— Doina, dacă aici e frig, cum crezi că se simțea băiatul ăsta, cu tălpile goale, pe asfaltul ud? a arătat cu mâna spre imaginea de pe laptop.
— Nici nu vreau să mă gândesc. Ce legătură are asta cu noi? Nu înțeleg ce ți-a venit.
— Uită-te cum ținea covrigul ăla, a continuat ca în transă.
— Da, cred că l-a furat de undeva, de-asta se ascundea acolo.
— Nu cred. L-a cerșit sau i l-a dat cineva de milă, și-a mângâiat barba, ușor gânditor.
Luase laptopul în brațe și mărise imaginea.
— Asta nu e privire de hoț. Vezi? mi-a ridicat laptopul să văd mai bine.
— Îți dai seama cum trebuie să-i fi mirosit covrigul? m-am trezit vorbind, cu gândul la mirosul îmbietor de pe lângă covrigării.
— Crezi că-l mai interesa pe el mirosul? Sau gustul? Când ți-e foame, ai în cap doar gândul că trebuie să mănânci. Ceva. Orice. Și din două, trei înghițituri ai și terminat. Te mai arzi și pe gâtlej, dar nu te interesează. Nici vorbă ca băiatul ăsta să fi simțit ceva. Poate, de foame, un gol mare în stomac până a căpătat covrigul.
— Dar de unde interesul pentru fotografie? Nu mi-ai răspuns…
— Ai observat că fetița era în mânecă scurtă și stătea cu mânuța pe bara de inox a căruțului? a continuat el. Nici măcar nu simțea că era rece, și doar răceala pleacă din vârful extremităților și cuprinde treptat mâinile și picioarele. Cred că ea nici nu era conștientă de bara aia rece, pentru că ea controla dacă să o atingă sau nu, chiar și involuntar. În schimb, vezi cum strânge ursulețul de pluș la piept? E moale, e catifelat, e plăcut la atingere, ea cunoaște senzațiile astea…
— Virgil!
M-am ridicat de pe canapea, am îngenuncheat în fața lui, l-am luat de mâini și l-am strâns cu putere de câteva ori, ca și cum aș fi vrut să-l trezesc din starea în care era.
— Când eram copil, am stat pe stradă, Doina. Două nopți, mai mult nu am rezistat.
Ochelarii îi stăteau ușor strâmbi pe față, iar el mă privea pe deasupra lor.
— E o glumă? Nu te-ar fi lăsat taică-tău pe stradă. Ai zis că a fost șef de secție, nu? Iar Angela, profesoară, ce naiba, nu te cred, am dat din cap, îndoită de ceea ce îmi spunea.
— Ba să mă crezi. Când făceam câte-o prostie, că mai făceam, ca toți băieții – să nu-ți imaginezi cine știe ce: o notă mică, un geam spart, câte-un răspuns obraznic, o încăierare pe la școală, tata urla la mine să-mi bag mințile în cap, apoi mă lua de ureche, mă dădea afară din casă și acolo mă lăsa până îi trecea supărarea. Când era cald, mai era cum era, dar odată am stat vreo trei ore afară, iarna, în pijama și desculț, că mi-au zburat papucii din picioare când m-a aruncat tata afară, și totul din cauză că spărsesem din greșeală un borcan cu miere. Am făcut pneumonie și-am stat o săptămână în spital.
— Dar Angela nu zicea nimic?
— Mama? Când făceam prostii iar el mă amenința, ea nu se amesteca. Cred că și ei îi era frică de el, dar cred că îl și aproba. Tata era coleric, l-am văzut urlând și la unchiu-meu, și la vecini, dar ce-i drept, pe ei doi nu i-am văzut să se certe vreodată.
— Și-atunci? Te-a gonit de acasă sau de ce ziceai mai înainte că ai stat pe stradă?
— Când eram în clasa a șasea, am luat un cinci la matematică. Au aflat peste vreo săptămână. Era prin octombrie-noiembrie. Doar ce venisem de la școală, de la sport, îmi dădusem geaca jos și eram în trening și adidași. Nici n-am apucat să mă descalț, că a venit pe hol, a urlat că-l fac de râs la școală, că el m-a făcut, el mă omoară dacă nu-mi bag mințile în cap, m-a luat de ureche, și m-a împins afară, încuind ușa. De obicei mă lăsa afară o oră, două, trei. Nu aveam voie să mă mișc din curte. Tot timpul mă amenința că mă joacă în picioare dacă ies din curte. Toamna se întunecă repede. Era și frig, Bobiță murise în toamna aia, că altfel mă făceam covrig lângă el. Știu, e greu de crezut, dar n-ar fi fost prima dată.
— De unde atâta violență la taică-tău? Nu înțeleg.
— Voia să scoată om din mine. Mereu zicea că educația nu se face cu vorba bună, copilul trebuie să știe de frică.
— Dar asta n-are nicio legătură cu fotografia. Cum am ajuns la discuția asta?
— Are. În seara aia înghețasem de frig afară. Mi-era foame rău, nemâncat de dimineață. Am vrut să fur ceva de mâncare de la magazin. Apoi m-am gândit că dacă sunt prins, tata o să mă omoare în bătaie, că-l fac de râs. Așa că pur și simplu am plecat de acasă, m-am dus lângă o covrigărie și am așteptat. Tu știi ce greu îți cumpără cineva un covrig? Știi că lumea nu te vede dacă nu te faci văzut? Uită-te la fetița din poză cum îl privea pe băiatul ăla jerpelit, sigur era curioasă de ce era cu tălpile goale, dar doar atât. Peste câteva momente altceva i-ar fi atras atenția și ar fi uitat cu totul de băiat. Suntem așa de nepăsători unii cu ceilalți, știi bine că am mai vorbit despre asta. Nu avem ochi să vedem în jurul nostru.
Discuția asta o tot avusesem și nu de puține ori el îmi atrăgea atenția asupra unor oameni care stăteau cu mâna întinsă pe stradă. Virgil prefera să le cumpere mâncare decât să le dea bani, pentru că era conștient că oamenii nu erau chiar așa cum spuneau că sunt. Și cu toate astea, băga mereu mâna în buzunar.
— Da, bietul copil cred că simțea frigul până în oase, am zis, uitându-mă la tălpile murdare ale băiatului, puse una peste alta, poate într-o încercare disperată de a se mai încălzi.
— Nu, draga mea, avea picioarele amorțite de frig. Știi, în prima mea noapte pe stradă, după ce am căpătat un covrig, m-am furișat la cinematograf când au ieșit oamenii de la film și am dormit într-un colț, pe mochetă. Ca ultimul vagabond. Era cât pe ce s-o încasez dimineața, dar am reușit să fug. A doua zi m-am înființat iar la covrigărie. Eram lihnit, dar nu scoteam o vorbă, doar lacrimile îmi curgeau pe obraz. O doamnă mi-a luat covrigi. I-am înfulecat de-a dreptul. Nici nu cred că le-am simțit gustul, așa de foame îmi era. Am colindat toată ziua prin magazine, am furat câteva banane. Mă simțeam liber. Spre seară, când s-au închis magazinele, au pus ochii pe mine niște golani. M-au încolțit și mi-au luat adidașii după ce m-au înghesuit într-un gard. Mi-ar fi luat și treningul, dar s-a rupt când m-am bătut cu ei.
Mi se părea de necrezut ce-mi povestea. În cei zece ani de când eram împreună, dintre care șase de căsnicie, niciodată nu adusese vorba despre asta. Iar Angela tot timpul se lăuda ce copil strălucit a avut și cât a contat educația în a-l desăvârși ca om și a reuși în viață.
— De ce nu te-ai dus la poliție?
— Oriunde m-aș fi dus, dar acolo nu. Mi-era frică de tata. Din ce în ce mai mult. Iar în seara aia, când am rămas desculț, m-am panicat. Îmi înghețaseră picioarele, mai ales că se pusese și ploaia. Dacă până atunci singura mea preocupare fusese ce mănânc și unde dorm, acum începusem să mă gândesc că trebuie să mă întorc acasă. Era sâmbătă seara. În noaptea aia am dormit afară, lângă un punct termic, între niște blocuri. Ieșeau aburi din pământ, mirosea urât, dar a fost bine. Dimineața a fost cumplit. Mi-au înghețat picioarele imediat ce am pășit pe trotuarul rece. Dacă aș fi lipsit luni de la școală, cred că m-ar fi călcat în picioare tata. Așa că m-am întors atunci acasă, cu coada între picioare. Eram murdar, bătut, flămând și desculț.
— Virgil, mă sperie ce-mi spui. Taică-tău te-a călcat în picioare, așa-i?
A zâmbit forțat. Și-a așezat mai bine ochelarii pe nas și mi-a aruncat o privire scurtă.
— Când am intrat în casă – ușa era descuiată, erau amândoi pe canapea. Mama a început să plângă când m-a văzut desculț, cu treningul rupt în genunchi și buzunarul descusut. Tata s-a ridicat încet de pe canapea. Cred că nu se aștepta să mă vadă așa. L-am simțit că ezită. M-au bătut să-mi ia adidașii, am spus, cu vocea pierită de frică. Și tu, prostule, ai stat ca o mămăligă să-ți ia adidașii? Noi doi avem de discutat. Angela, vezi ce mai ai de făcut pe la bucătărie. Mama s-a ridicat și a plecat. Un cuvânt n-a scos. Nici măcar n-a privit în urmă.
— Cum, Angela te-a lăsat singur cu el?
— Da, nu era prima dată. A plecat din cameră, iar el m-a împins într-un colț, unde aveam pe atunci un ficus până în tavan. Cu privirea m-a împins, înțelegi? Nici nu m-a atins. Era maestru în asta. A început să urle la mine că iau note mici la școală, că fug de acasă și mă tâlhăresc golanii, că el muncește pentru educația mea, pentru hainele de pe mine. Nici nu mai știu ce mi-a zis. Știu doar că-i săreau stropi de salivă din gură și se înroșise la față. A dat să mă ia de ureche, cum îi era obiceiul. Disperat, i-am prins mâna cu ambele mâini și l-am strâns cât am putut de mult. Tata era un bărbat înalt, dar și eu mă lungisem. Nu aveam cum să-l opresc, dar a fost atât de surprins de gest încât a lăsat mâna jos, a stat o vreme descumpănit în fața mea, apoi s-a prăbușit pe podea. Făcuse accident vascular cerebral, am aflat mai târziu. Eu n-am știut ce i s-a întâmplat, însă am stat câteva minute bune până s-o chem pe mama. Iar mama, când a venit, a văzut că respiră, am ajutat-o să-l întindă pe canapea și m-a trimis să mă spăl și să mă schimb repede. Abia când m-am întors, a chemat salvarea. Era lividă, speriată, dar imaginea familiei era mult mai importantă decât cum se simțea tata. Nu a trebuit să-mi spună că nu e cazul să povestesc cum am plecat de acasă, am înțeles asta pur și simplu. De fapt, ea cred că a șters cu totul din mintea ei acele două zile, pentru că niciodată nu a mai vorbit despre asta.
— Să nu-mi spui că acela a fost accidentul cerebral din cauza căruia a murit? l-am întrebat șocată.
— Ba da, exact ăla. Doctorul a zis că dacă ajungea la spital mai repede, poate ar fi avut o șansă. M-am uitat atunci la mama, un mușchi nu i s-a clintit pe față. N-am mai vorbit cu ea niciodată despre asta, deși m-a bântuit mult faptul că din cauza mea s-a întâmplat totul. De fapt n-am mai vorbit cu nimeni despre asta. Doar că fotografia asta m-a răscolit. E atât de fină linia asta între bine și rău.
Virgil a închis laptopul și s-a ridicat, sprijinindu-se într-o mână. Și-a aranjat cămașa în pantaloni apoi s-a așezat pe canapea, cu mișcări lente, de parcă ar fi purtat în spate o povară.
— Știi, Doina, dacă n-ar fi făcut acel accident vascular, poate că mă omora în bătaie în dimineața aia. Nu a fost niciodată așa de furios ca atunci.
— Dar doctorul, poliția, n-a aflat nimeni nimic?
— Nu. Cui i-ar fi folosit? I-am păstrat imaginea intactă.
— Poate e mai bine că s-a întâmplat așa. Nimeni nu-și dorește să-și trăiască anii copilăriei în bătăi crunte.
— Partea proastă e că el nu m-a bătut niciodată, înțelegi? Doar urla la mine, atât, urla la mine. Și dacă sunt ceea ce sunt, sunt datorită lui.
