Povestire scrisă de Adela Marcov la atelierul de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu și considerată de cel din urmă printre cele mai bune scrise la cursurile lui.
Q apăruse într-o dimineață în sala mare a bibliotecii municipale. Un bebeluș tăcut, cu ochi mari, așezat în mijlocul cărților, privind curios în jur. Nici un indiciu despre părinți ori alte rude, nici o etichetă pe haine, nici un bilețel care să justifice abandonul. Doar un semn pe încheietura mâinii stângi – un „Q” perfect caligrafiat, o literă întunecată pe pielea translucidă. Nimeni nu îi găsise un nume mai bun iar bibliotecara-șefă se bucurase să devină mamă la bătrânețe – simțea că văduvia începe s-o acrească și nu voia să moară singură, înconjurată de pisici. Providența îi adusese acum darul pe care soțul cel mort (iar despre morți numai de bine) i-l refuzase discret și încăpățânat, fără să spună niciodată un „nu” răspicat, dar evitând din răsputeri ca viața lor comodă să fie inoportunată de o progenitură.
Q a crescut cuminte și tăcută printre cărți, un copil timid ca o umbră, cu privire intensă și cuvinte deloc. Nu se știa dacă refuză să vorbească ori nu poate. Medicii care o vazuseră nu se puseseră de acord asupra unui diagnostic, și după câțiva ani nimeni nu-și mai bătea capul cu asta – Q gesticula extrem de expresiv iar atunci când se împotmolea, folosea carnețelul pe care îl purta mereu la ea, pitit pe mâneca bluzei sau înghesuit prin buzunare. De altfel oamenii nu o pasionau prea tare; la 14 ani îi găsea deja ușor plicticoși, cu aceleași câteva povești de viață în care se învârteau, înflorindu-le ici-colo. În bibliotecă îi era cel mai bine și petrecea ore în șir întinsă printre rafturi, înconjurată de volume prăfuite, strănutând și citind și minunându-se, urmărind cu degetul literele pe pagină, simțind că îi vorbesc, simțind că le poate înțelege și cu ochii închiși, simțind că ar putea păși între ele, devenind una cu povestea pe care o spun. O singură încăpere îi rămânea mereu încuiată, în colțul de vest al mansardei, și oricât scormonise după chei prin sertarele mamei sale adoptive, și oricât trăsese cu ochiul prin broasca ușii tot nu reușise să afle ce se ascunde acolo. O debara de scule? Un pasaj secret? O comoară? Q încetase într-o zi să mai caute răspunsul de teamă să nu fie dezamăgită; și-a făcut socoteala că e mai bine să rămână cu iluzia unui strop de magie decât cu certitudinea unor banalități.
Într-o după-amiază leneșă de marți cu biblioteca aproape goală, hoinărind printre edițiile princeps de la etajul clădirii, zări un animal bizar, cu nas fremătător și urechi ascuțite, care părea să citească absorbit un volum de Oscar Wilde în timp ce ronțăia tacticos o pagină de un autor necunoscut.
— Nu te mai holba, e nepoliticos.
Q rămase mai mută decât de obicei, și nu avu nici măcar prezența de spirit să-și caute carnețelul ca să întrebe ceva.
— Sunt un iepure, în caz că aveai o nedumerire. Da, știu, se presupune că am dispărut cu toții demult, când regele născut cu buza despicată ne-a pus gând rău și ne-a exterminat sistematic. Iată, eu am scăpat. Și iată, citesc în bibliotecă. Vorbesc, să nu uităm nici asta. În rest, sunt un iepure ca toți iepurii, și aș aprecia discreția maximă în ceea ce privește existența mea pe aceste meleaguri. Pot să contez pe tine?
„Eu sunt Q” mâzgăli ea timid, fără să găsească ceva mai inteligent de spus în această împrejurare cu totul specială. Iepurele citi atent foaia de hârtie, o adulmecă, închise ochii încântat și începu s-o mestece, savurând fiecare mișcare a mandibulei.
— Delicioasă scriitură, exclamă el când termină de înghițit. Perfect caligrafiată, cu aromă suavă și textură echilibrată. Ce încântare pentru papile! Și crede-mă, am ronțăit la viața mea tot soiul de cuvinte și cărți, de papirusuri și tomuri, autori de toate națiile și vârstele. A trebuit să mă ascund undeva ca să supraviețuiesc masacrului iepuresc, și am deprins dieta asta nouă de la prietenii mei, șoarecii de bibliotecă. Am uitat gustul de verze și morcovi și m-am obișnuit cu hârtia, pânza, frunzele presate. Apoi am început să mă întreb de unde venea diferența de gust între o carte și alta – și nu, nu era vorba nici de cerneluri, nici de materialul pe care era tipărită, nici de condițiile de depozitare. M-am gândit că trebuie să fie vorba de cuvintele pe care le conține. De poveștile pe care le spune. De cum le spune, de fapt. Așa că m-am apucat să învăț alfabetul. Apoi să citesc. Am luat-o încet – cărți cu ilustrații, cărți pentru copii, chestii ușoare, care să nu-mi tulbure digestia. Și, ce să vezi, avusesem dreptate: gustul se schimbă pe măsură ce înaintez, aromele se îmbogățesc, bolta palatină îmi tresaltă de bucurie când mai aflu câte un neologism.
„Mănânci toate cărțile pe care le citești???” scrise furios Q pe-o margine de carnețel și îl întinse către iepurele cel bătrân. Acesta chițăi rușinat, își șterse botul de ultimele fărâme de hârtie, apoi continuă:
— Mănânc. Mănânc tot. Nu mă pot abține. Devorez literatură, înțelegi? Și la propriu și la figurat. Văd că nu te amuză jocul meu de cuvinte, și totuși mi se pare unul destul de reușit. Nu pot să rezist unei pagini de Cehov. Unei poezii de Prevert. Unui desen de Hokusai. Da, ronțăi și pictură, am uitat să-ți spun? Arta, în genere, are gust mai bun. Nu-mi plac compendiile de fizică ori tratatele de medicină – sunt fad-metalice, bune doar să te ghiftui când nu ai altceva la îndemână. Mă delectez în schimb cu impresioniștii, surrealismul și alte lucruri fine – la vârsta mea nu mi-au rămas prea multe bucurii în viață, urmași n-am și nici nu voi avea, la naiba cu toate, vreau să trăiesc bine cât mai pot.
A fost începutul unei neașteptate prietenii între fetița tăcută și iepurele intelectual. Zilele le-au trecut mai ușor savurând împreună cuvinte – ea pipăindu-le și rostindu-le în gând, el citindu-le cu voce tare apoi înghițindu-le cu vădită mulțumire -, răsfoind reproduceri, hoinărind printre rafturile înalte până la tavan și bucurându-se la orice nouă descoperire. Și pentru că subsolurile adăposteau sute și sute de volume, Q avea grijă ca pe rafturile de sus să nu se observe vreun gol pricinuit de apetitul insațiabil al prietenului ei îmblănit.
„Ce se află în camera din colțul mansardei?” îl întrebă ea odată într-o doară, fără să aștepte vreun răspuns, și nu mică îi fu mirarea când iepurele oftă, se așeză într-un colț, și îi explică tot ce știa.
— Acolo e adăpostită cea mai prețioasă dintre toate posesiile bibliotecii, un volum cu ilustrații suflate în aur și povești de la începuturile lumii. E cartea pe care mi-am rezervat-o pentru ultimele zile. Să mor intoxicat cu aur și să ronțăi poveștile din care se trag toate poveștile, îți poți închipui un sfârșit mai palpitant? Și pentru că nu sunt, totuși, un monstru de egoism, nu vreau ca ele să dispară odată cu mine, dizolvate în suc gastric. Așa că m-am apucat să le copiez, una câte una. E o muncă de Sisif care îmi ocupă nopțile de aproape un an încoace, și abia am trecut de jumătate, dar e bine să ai un scop în viață și iată, eu mi-am fabricat unul.
Cu ochii strălucind de nerăbdare și stomacul strâns de emoție, Q îl rugă atunci pe iepure s-o ia drept ajutor – avea să scrie mai repede și mai bine, lucrul va merge mai ușor în doi. Apoi va fi o experiență cu totul nouă să descopere poveștile acelea împreună, știind că toți ceilalți le-au uitat de mult, dacă le vor fi știut vreodată. Zis și făcut. În fiecare seară cei doi se strecurau în cămăruța din mansardă și copiau conștiincios legende cu monștri și titani, cu zei și păcătoși și himere. Luni în șir au citit, au scris, au luat aminte, au râs, s-au mirat și bucurat.
Până în seara în care au descoperit povestea Țării Alfabetului. Țara în care trăiau toate Literele de pe Pământ – chirilice, latine, ori grecești, litere din vremea asirienilor, hieroglife și cuneiforme, simboluri arabe și chinezești, feniciene și aramaice, până și semne din alfabetul Braille ori codul Morse. Generații întregi viețuind armonios în țara aceea mitică, ființe însemnate din născare pe încheietura mâinii stângi cu simbolul familiei lor filigranat în piele. Primind din când în când vizita unor pământeni aleși, în căutare de cuvinte potrivite. Trecând, uneori, la rândul lor, granița între tărâmuri, în căutare de surate noi pe care să le ducă dincolo.
„Sunt o Literă, iepure, nu-i așa?” mâzgăli Q febril în carnețel.
— Ești o Literă, Q, oftă iepurele. Și-ar trebui să te-ntorci printre ele. Citește mai departe.
Nicicând nu era simplă trecerea în Țara Alfabetului. Pământenii sacrificau sănătate, iubire, prieteni, doar ca să afle cuvântul ce se așează perfect lângă celălalt cuvânt. Alteori apelau la vrăji sau poțiuni magice – o metodă mai barbară dar mai eficientă. Ingredientul principal – o inimă de iepure. Una încă pulsând cu ultimele fire de viață și sânge și căldură. Una pe care trecătorul era nevoit să o consume într-o fiertură bizară, cu proprietăți halucinogene, care îl ducea de pe lumea aceasta.
Tăcură amândoi, pentru că nu mai era nimic de spus.
— Ia-mă cu tine, izbucni deodată iepurele. N-o să rămân aici să mor ca un tâmpit, înecat cu foiță de aur de pe cartea asta stupidă. S-au terminat toate poveștile mari, am îmbătrânit și nu mai am poftă de altele, nimic nu mă mai poate surprinde, nimic nu mă mai poate bucura, nu vreau să crăp singur printre șoarecii din bibliotecă. Ia inima mea, mergi încotro simți, sângele meu îți va curge prin sânge, mă vei purta cu tine oriunde și voi trăi o a doua viață la care nici măcar nu visam. E onorabil pentru un iepure, e ceea ce îmi doresc, nu mai plânge pe carnețel, strici bunătate de hârtie. Hai dincolo, îți vei găsi vocea pierdută; hai dincolo, o să fim bine amândoi; hai dincolo, ucide-mă cu un coupe-papier ca să facem lucrurile mai poetice.
Iepurele râdea pentru că așa știu iepurii să sufere, făcând situația mai suportabilă pentru toată lumea, iepurele râdea și Q simțea că se sufocă in cămăruța aceea îngustă de care destinul o ferise atâta vreme, iepurele râdea și a continuat să râdă când lama ascuțită i s-a înfipt delicat în piept, tăind adânc și precis, decupând atent în jurul inimii sale mici. Când Q i-a ținut inima în palme iepurele încă râdea dar a tăcut apoi, simțind cum Literele îl devorează de data aceasta, într-un joc de cuvinte la fel de banal precum cel al său, de odinioară.
