Povestire de Liliana
Învârtea întruna cheiţa. Şi păpuşa graţioasă se răsucea cu braţele arcuite deasupra capului, pe acorduri lirice. O găsise sub bradul unui Crăciun pe care nu avea cum să-l uite. Până atunci, ochii ei de copil nu văzuseră ceva mai frumos. Învârtea cheiţa şi îşi imagina că păpuşa cu rochia aceea înfoiată era chiar ea. Aşa a început totul. Aşa începe povestea ei.
După primul spectacol urmărit, a ştiut că nu se va despărţi niciodată de muzică, de dans. Şi-a dorit să înveţe. Şi-a învăţat. Să îndure şi să zâmbească. O piruetă. Şi încă una. Mersul pe vârfuri. Echilibrul şi armonia. Siguranţa. Să dăruiască şi să vindece prin dans. A ales scena şi nu a regretat niciodată. Publicul a îndrăgit-o. Aplauzele frenetice de la sfârşitul fiecărei reprezentaţii i-au fost răsplata cea mai râvnită şi balsam pentru clipele când picioarele îi sângerau.
În dimineaţa acestei zile, paşii n-au mai purtat-o curioasă spre bradul împodobit cu globuri colorate si beteală strălucitoare. Ca-n fiecare an, de-o vreme încoace, a scos din dulap o cutie din carton, zâmbind. S-a aşezat pe fotoliu. Mâinile ei cu degete lungi si subţiri căutau acum fotografii…afişe…cronici…amintiri dragi ce-i mai alinau dorul de zilele în care strălucea pe scenă. Se lăsa în voia închipuirii şi retrăia momentele în care construia lumi în lumina reflectoarelor.
Exista, însă, o amintire pe care nu o păstra în acea cutie. Un chip cu doi ochi negri, pătrunzători şi senini. Cei mai senini ochi din lume. Stătea mereu în acelaşi rând, pe acelaşi loc. Nu a lipsit de la niciun spectacol de-al ei. Nu-i trimitea flori. Nu a căutat-o şi nu i-a vorbit niciodată. Doar privirile se întâlneau preţ de câteva secunde, când cortina se lăsa. Şi cumva a ştiut, a simţit, că venea doar pentru ea, ea-Zâna bună, ea- Zâna rea. Câteva secunde…ochii aceia senini…dansul si muzica. Şi inima ei nu a tânjit după mai mult.
Privea de ceasuri bune pe fereastră, vrând să-şi potolească gândurile răvăşite. Era alb în jur, erau oameni ce se plimbau senini, era sărbătoare, dar gândurile nu se potoleau. Nu mai zărise nicicând acel chip, niciunde. Ar fi, oare, o nebunie dacă ar ieşi să-l caute? Poate că azi l-ar întâlni. Poate era acolo şi-o aştepta să vină. Şi i-ar lua mâinile reci şi le-ar încălzi cu ale ei. I-ar scutura ninsoarea din păr şi i-ar mângâia fruntea. Şi-ar pleca cu el pe urmele pe care le-au lăsat, prin zăpadă, îndrăgostiţii. Deodată, fiinţa i se lumină. Ştia cum să-l întâlnească.
Îşi strânse părul la spate, îmbrăcă o rochie fără trecut si legă panglicile pantofilor, fixându-le bine. Se privi în oglindă. Se vedea atât de frumoasă, încât nu-i venea să creadă că timpul a fost aşa de îngăduitor cu ea. Avea emoţii, ca de obicei. Însă, azi era o altfel de zi. Va dansa doar pentru el, pentru cel mai fidel spectator. Va fi un spectacol mai lung, va fi şi Zâna bună şi Zâna rea, doar aşa piesele se vor uni. Şi el va veni cu siguranţă, nu a lipsit de la niciun spectacol de-al ei.
De undeva, muzica porni. Sunete din ce în ce mai cunoscute, o făceau să vibreze. Intrase în poveste cu precizie si eleganţă. Şi dansa cu bucurie şi dorinţă, cu paşi combinaţi în mii de feluri, cu sărituri perfecte. Din fiecare mişcare, curgea frumuseţea şi tot ce voia să-i spună. Se înălţă pe vârfuri pentru ultima piruetă, dar corpul nu o mai ascultă. Oricât s-a împotrivit, se prăbuşi cu faţa spre pământ şi braţele lipsite de vlagă. Nu-şi mai simţea trupul. Nu mai simţea nimic, decât muzica, si parcă tot ce mai putea face era să o asculte în continuare. Muzica, în schimb, îi repeta acelaşi sunet. Atunci a înţeles. Muzica nu a continuat fără ea, o aştepta. Şi într-un fel neştiut până atunci, găsi forţa să se ridice pentru pirueta unui puzzle complet.
***
Feedback Motanov
Nu are originalitate, ai un personaj clișeu în situații la fel. Try harder, zău așa! Citește multă proză scurtă bună să vezi cam cum e. Poți să începi cu bibliografia asta.
