Povestire scrisă de Simona Sava, aleasă de Simona Sora la Creative Writing Sundays, pe 26 mai 2019, la tema „pușcărie”.
Nu trebuie să-ţi fie viaţa în pericol ca să-ţi treacă toată prin faţa ochilor. Şi nici măcar nu o vezi pe toată. Doar câteva momente, care o fac să pară rotundă. Un trailer bine făcut. Un cuvânt e de-ajuns.
— Vă rog, vă rog să nu-i spuneți lui mama!
— Câți ani aveți, domnișoară?
— 33.
Se făceau razii cu câini, mergeau la sigur. Opreau mașini din două-n două. Asta are, asta n-are.
— Ce-i aici, fetele?
Anca se uită-n jos, la vârful converșilor jegoși, de vamă. Își mușcă buzele, ca sa n-o bușească râsul. Preiau eu, că repetasem textul.
— Ne-a dat-o un băiat în gară, a zis să n-o deschidem până n-ajungem. Ce-i în ea?
Polițistul îi întinde colegului cutiuța.
— Rozmarin. Gospodine fetele din ziua de azi, zice, zâmbind spre Anca.
Simpatic polițistul. Neras, face gropițe, pare chel pe sub cască, înalt și fără burtă. Colegul e gras, transpirat, c-o față de copil, ras ca-n palmă. Împinge cascheta spre ceafă.
— Buletinele.
Anca se uită la mine, eu mă uit la ea.
— Buletinele, vă rog, zice colegul și strunește câinele lup, care începuse să-l mârâie. Eu tocmai mă pregăteam să fac o glumă cu gaborul cel chipeș, dar urâtul mi-a tăiat tot cheful.
— Nu mai știu în ce bagaj le-am pus. Pot să ți-arăt o poză pe telefon? zice Anca, căutând deja în galerie.
— Ia să văd, zice frumușelul și se postează cu mâinile-n șold, în spatele ei. Anca întoarce capul și-i zâmbește super sexy. Eu rămân mască și mă oftic că nu mi-a venit mie ideea asta. Dar nu-i târziu. Mă fofilez și eu pe lângă urât, care se uită-n cutiuța noastră.
— Astea-s de la ski, scuze, tre’ să trec prin toate până găsesc buletinul.
— Aaaa, mișto, Snow Fest. Am vrut și eu să merg acu’ doi ani, dar nu ne-am potrivit cu gașca.
— E foarte tare… neapărat să mergi!
Ăștia mai au un pic și se-apucă să ruleze-un cui.
— Dumneavoastră schiați? îl întreb pe urât, dar mă ignoră. Se uită spre coleg, care vorbește cu Anca despre pârtie și plug, apoi trage câinele spre mașină. Se apleacă și caută ceva în torpedou, iar eu mă uit la fundul lui. Ia o hârtie, o citește rapid și o îndeasă-n buzunar. Se șterge pe frunte cu mâna goală. Anca râde strident. Urâtul se uită la ei. Mă întreb câți ani are. Pare mai tânăr ca noi, dar grăsimea l-a buhăit.
Abia acum observ c-am oprit lângă un lan de rapiță. E lună plină. O noapte chiar frumoasă. Anca își aprinde o țigară.
— Fumezi? îi întinde pachetul frumușelului, care dă din cap și refuză cu un gest ferm, fără să-și ia ochii din telefonul Ancăi. Sau din decolteu. Urâtul își curăță gâtul și se-apropie de mine.
—Consumul sau deținerea de droguri se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, dosar penal, conform articolului 4 din Legea 148 pe 2000.
— 143, îl corectează frumușelul. Grasul scoate foaia din buzunar și confirmă.
—142, 143, tot aia e. Știți ce-nseamnă dosar penal, domnișoară? Câinele devine atent la el.
Cred c-am auzit prin filme, pe la știri.
— Pușcărie.
Câinele ridică piciorul la roata mașinii noastre. Grasul trage de lesă, piciorul coboară.
— Dosar! strigă frumușelul.
— Și dosar și pușcărie? se miră Anca, cu glas tare, de parcă era vorba despre combinația fatală dintre o iritație proaspătă la subraț şi o mânecă prea strâmtă la tricou.
—Dosar îl cheamă pe câine, o lămureşte frumuşelul cu un ton mai serios.
