Povestire scrisă de Cristina Centea, apreciată de Simona Antonescu la concursul trimestrial de povestiri – „Textul se evidențiază printr-o caracterizare reușită a personajului, de cele mai multe ori indirectă. De la un moment la altul, de la o informație la alta, “baba de la trei” devine familiară cititorului. Am apreciat spiritul de observație privind stările unui om aflat în condiții de izolare dublate de iminența unui pericol, o bătrână obișnuită să trăiască singură care se vede dintr-odată pusă într-o situație necunoscută.
Tensiunea este bine dozată, crește natural, iar finalul este bun, nu creează așteptări pe care mai apoi să le lase neîmplinite. Sentimentul cu care ieșim din povestire este plăcut.”
Nimeni de pe scară nu o strigase vreodată „tanti Florica”. I se spunea „doamna Popescu” la ședințele asociației de locatari, „Popeasca”, în lipsă, era sigură, și, mai nou, îi auzise pe dracii ăia de copii care băteau mingea uneori sub geamurile ei numind-o „baba de la trei”.
Niciodată n-o deranjase asta. Nu era vreo mare sociabilă. Avea prietenele ei, pe Sanda, pe Aurora, pe Costina, cu care se întâlnea în parc, în zilele însorite.
Doar că, de când cu carantina, lucrurile o luaseră razna. Știa că „fetele” își tot făceau de lucru pe afară, completau toată ziua declarații false, pentru a reuși să se plimbe și ele măcar un sfert de oră. Le înțelegea. Fata și nepoții Costinei erau în Canada, iar Aurora n-avea copii.
Ea, însă, nu mai avea curajul să iasă, cu toate bolile ei. Zi de zi vedea la știri, cu groază, cum se înmulțesc cazurile de covid, cum tot mai mulți bolnavi sunt internați la terapie intensivă. Ieșea doar o dată pe săptămână, să ducă gunoiul și să facă ceva cumpărături la magazinul din colț sau la farmacie, blindată cu mască, vizieră și mănuși. În rest, tot timpul și-l petrecea uitându-se la televizor.
Și așa a ajuns să facă descoperirea îngrozitoare. Dedesubtul ei locuia un psihopat periculos.
Ciudat cum, până atunci, nu-și dăduse seama de asta. Atâta timp cât viața decurge normal, nu prea ai timp să studiezi comportamentul infractorilor. Însă, de când toată lumea era închisă în casă, ce altceva mai bun aveai de făcut decât să tragi cu urechea prin vecini?
Suspiciunile ei au început într-o seară, odată cu vocile răstite care au traversat pereții cu mult tupeu, deranjându-i siesta. Nu știa decât că în apartamentul de la doi locuiește un tip singur. Acum, însă, se auzea clar o voce de femeie, extrem de furioasă. I s-a părut că distinge și hohote de plâns, dar, oricât s-a străduit, n-a reușit să înțeleagă dialogul. Au urmat țipetele.
Ceva greu a lovit podeaua. Apoi, vocile au încetat. Tăcerea care a urmat era și mai neliniștitoare, îngreunată de semnificații dubioase.
A rămas multă vreme pe hol, cu urechea lipită de ușă, dar n-a auzit nicio mișcare. Femeia n-a mai plecat. Clar, era vorba de-o victimă, putea fi chiar sechestrată acolo. Pentru o clipă, i-a trecut prin minte să sune la poliție. Dar ăștia nu interveneau cu una, cu două, și se trezea că mai lua și amendă că-i chemase degeaba! O mai pățise. În schimb, a continuat să rămână lipită de ușă, așteptând plecarea femeii.
În zadar.
Peste vreo oră s-a auzit un alt zgomot, ca un burghiu sau ca o lamă de fierăstrău electric, nu-și dădea seama exact. În prima clipă, a simțit doar revolta firească a oricărui locatar de bună credință când aude un vecin făcând reparații prin casă la opt seara. Abia apoi, o nouă spaimă a înghețat-o.
Dacă individul își ucisese victima și acum ciopârțea cadavrul pentru a scăpa de el?
Văzuse suficiente filme ca să știe cum fac ăștia.
În sfârșit, sunetele oribile au încetat. După câteva minute, a auzit pași și ceva greu târât pe hol.
Adrenalina a început să-i zburde prin tot corpul. Trebuia neapărat să afle ce se întâmplase, să descopere posibila crimă. Era încununarea întregii ei cariere de spion neoficial al blocului.
Cu inima bubuind, a ieșit din apartament și a coborât tiptil scările. Pe vârfuri, străduindu-se să nu clămpănească cu șlapii pe care-i purta în picioare, a ajuns în fața ușii vecinului și și-a lipit urechea de ea. Însă, chiar în secunda următoare, a auzit mecanismul broaștei învârtindu-se. A făcut un salt înapoi, reușind în ultima clipă să ajungă lângă scări.
Și atunci l-a văzut. Era un tip înalt, cu fața acoperită de o mască, cu gluga hanoracului ascunzându-i fruntea și ochii. În mâini ținea doi saci de rafie, prin țesătura cărora se vedea griul mohorât al unora de plastic.
Arăta fioros de-a dreptul. Tot curajul de mare detectivă a părăsit-o.
Femeia l-a salutat cu vocea tremurătoare. Gâfâia de la efortul făcut, avea fața roșie și transpirată. Strângea cu putere balustrada de plastic verde, ignorând faptul că putea fi plină de viruși.
Tânărul mascat a privit-o lung, scuturând capul și mormăind ceva în interiorul măștii.
De-acum era sigură. Vecinul de la doi era un psihopat periculos. Care știa că ea trăsese cu urechea.
Ipoteză care avea să i se confirme cât de curând. La câteva zile de la incident, se întâlniseră din nou în fața blocului și omul o privise insistent, aluziv, cu încrâncenarea unui demon scăpat din iad.
Devenise pur și simplu terorizată. Zăcea ore în șir în liniște, cu sonorul tăiat la televizor, pândind orice fel de mișcare în apartamentul de dedesubt. Încerca să-i ghicească plecările și sosirile, căci știa că o nouă întâlnire cu el pe casa scărilor îi putea fi fatală.
Cât regreta acum că-și băgase nasul în oalele unui străin! Și, pentru prima dată în viață, regreta că e singură. Pereții o apăsau, liniștea nefirească dădea naștere la tot felul de năluciri bizare. Nici nu mai era sigură care zgomote erau reale și care nu.
Iar teroarea continua. După vreo săptămână, își găsise căsuța poștală mâzgălită cu un marker negru. Încercase să reclame vandalismul la poliție, dar i se râsese în nas: precis se răzbunaseră ceva copii din bloc, cu care se pusese rău, doar îi reclamase de atâtea ori. Însă ea știa: fusese psihopatul, încerca s-o intimideze. Amenințarea era evidentă.
Astfel, la înspăimântătorul situației se adăugase un element nou, care se activa de câte ori își vedea cutia poștală îndoliată, ca un mesager al nenorocirii. Omul voia s-o omoare, era clar. Se putea întâmpla oricând.
Încerca să evite orice zgomot, pentru a crea impresia că nu e acasă. De câte ori gătea, făcea duș sau trăgea apa la baie, și-l imagina pândind-o, studiind-o, pregătindu-și crima.
Era doar o chestiune de timp. Se trezea în fiecare dimineață întrebându-se dacă aceea va fi ziua în care psihopatul urma să acționeze.
Și, după cum era logic, într-o după amiază s-a întâmplat. Florica tocmai își turnase ciorbă într-un bol, pe care apoi l-a luat în mână pentru a-l duce la masă. Nu luase în calcul că stinsese focul doar de un minut. Probabil doar stresul o determinase să fie atât de neglijentă. Cu un țipăt de durere, a scăpat recipientul fierbinte, care s-a izbit de gresie cu un zgomot asurzitor.
Se deconspirase și era convinsă că asta avea s-o coste. Într-adevăr, peste vreun sfert de oră a auzit niște bubuituri puternice în ușă. Înlemnită de groază, a rămas în ultima cameră, abia respirând. Psihopatul știa că-i acasă și venise după ea.
Într-un final, bătăile au încetat. Abia mișcându-se, a reușit să ajungă până pe hol. A auzit pocnetul sec al unei uși închizându-se, undeva în apropiere.
Nu mai putea trăi așa! Era care pe care! Un criminal periculos încerca să-i ia viața. Ea, Florica, zisă „Popeasca”, zisă „baba de la trei”, trebuia să facă ceva, din moment ce autoritățile n-o protejau. Pentru binele ei și al întregii asociații de proprietari.
A așteptat cu calm seara. Pentru prima dată de când începuse toată povestea asta, mâinile nu-i mai tremurau. Târziu, după ce toate luminile de la ferestre s-au stins, a luat o sticlă de alcool sanitar și o cutie de chibrituri. A ieșit pe casa scărilor și s-a îndreptat cu hotărâre spre ușa vecinului.
