Povestire scrisă de Codruț Baciu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 12 mai 2024, la tema: „o povestire la alegere, despre ce vreți voi”.
Oli m-a părăsit la țanc. La 22 de ani, nu am nevoie de complicații sau mofturi. Am nevoie să fiu cel mai bun dintre cei mai buni sau măcar să mă lupt pentru asta. În tenisul profesionist, a fi distras înseamnă a fi mâncat. Sunt peste trei mii de jucători profesioniști de tenis. Maximum trei sute fac bani din asta, o sută trăiesc bine, treizeci sunt bogați, primii cinci sunt superstaruri. Eu sunt pe locul 200 în lume și vreau să fiu superstar. Mama are dreptate: primul pas este să vrei.
Când am ajuns la Roma, am simțit că totul se va schimba. E ceva în aerul ăla de oraș vechi, respirat de atâția turiști tembeli, care nu știu pe ce să dea banii mai întâi. Cum să dai 7 euro pe o apă minerală? Poate dacă aș avea banii lor, i-aș da și eu, cine știe. Și Mama a zis că turneul de la Roma, un Challenger cu nimic diferit de restul de douăzeci pe care le-am jucat în ultimele șase luni, poate schimba totul pentru noi. Și a avut dreptate, ca de obicei.
— Ți-ai luat șosetele, adidașii de schimb?
— Da, Mama.
— Prosoapele, setul de manșete?
— Da, Mama.
— Să-ți alegi serviciul, dacă câștigi coin toss-ul.
—Depinde dacă…
— Serviciul, Zeno. Fără căcaturi. Trebuie să ai avans mereu în set, mai ales în primul tur.
Însă primul tur a fost mai ușor decât credeam. Am jucat cu un galez încruntat, care avea un strabism pronunțat. I-am luat primul set cu 6-1, iar când ne-am așezat pe băncuțe, i-am spus: ”You’ll never make a fine coach, Johnny. You’d never be able to control your pupils”. Am râs tare, iar Mama a râs și ea din tribune. Puseserăm la cale împreună gluma asta, dar era programată pentru cazul în care aș fi fost condus sau nu mi-ar fi mers jocul. Dar jocul meu mergea binișor, iar John a clătinat din cap și i-a spus arbitrei că that was uncalled for. Arbitra, o slovacă cu curul mare, i-a dat dreptate lui și avertisment mie, dar deja mă durea-n pulă, intrasem în mintea lui și nu era nimic acolo decât îndoială și frică. I-ar fi plăcut lui Oli să mă vadă, Oli mereu se bucura de primele tururi ale unui turneu, când jucam curat și fără nervi. Dar Oli e acum la Viena, unde studiază Applied Data Science sau ceva porcărie de genul ăsta. Sper să-i fie bine, mie îmi este bine.
În optimi, am prins o ploaie rece în ziua meciului. Mă dureau iarăși coatele, ca atunci, la Budapesta, când serveam pentru meci, iar durerea devenise groaznică și când m-am uitat la maică-mea știam că știe ce simt, știam că o doare mai mult decât pe mine și am auzit-o zbierând peste capetele celor cincizeci de bozgori din tribune: Ignoră durerea și luptă-n pula mea până nu mai simți nimic. Așa că am luptat până n-am mai simțit nimic, până am câștigat meciul, ca și când corpul și mintea mea erau adversari de moarte. Dar de data asta, durerile erau mai mici, Roma e mai frumoasă, iar reprizele de ploaie veneau fix când aveam mai mare nevoie de ele. Am câștigat primul set la tie-break, francezul adolescent din fața mea s-a enervat și a distrus două rachete, așa că l-am lăsat în pace să se dezintegreze. Erau în tribune și părinții lui, spuneau allez Benoit, allez! și îi zâmbeau non-stop, ca doi handicapați, și când dădea bine, și când nu, iar eu și maică-mea gândeam același lucru: ce ratați! I-am strâns mâna la final, dar nu m-am putut abține și i-am zis rânjind: allez, Benoit, allez! Aveam un accent foarte bun în franceză, fusese materia mea preferată până-n clasa a zecea, când am decis cu Mama să mă concentrez pe tenis și să las școala în seama fețelor palide. Așa le ziceam viermilor de liceu care ieșeau seara de la cursuri, fețe palide. Când ieșeam cu Oli de la ultimele ore, o țineam de mână strâns, știam că are cele mai frumoase mâini din clasa noastră și poate chiar din tot liceul, iar fața ei nu era deloc palidă, ci închisă la culoare. Abia ochii ei albaștri erau palizi și mari, eu îi fredonam melodia aia ”Pale Blue Eyes”, pe care nu știu cine o cântă, dar știu că o exersam pe ascuns la chitară atunci.
În sferturile de finală am avut singurul meci greu din turneu. Un american, Justin Cockburn, m-a alergat vreme de trei ore. Cu scurte, cu loburi, cu slice-urile cele mai groaznice. Știam că e complexat din cauza numelui său, așa că am început să-mi duc mâna în dreptul pulii și să mă prefac că mă ustură. L-am scos din minți, până când m-a avertizat arbitrul că mă descalifică, așa că am continuat să o fac mai rar și mai discret. Nu a vrut să dea noroc cu mine după ce l-am bătut. Era cât pe ce să sară la bătaie, ceea ce m-a speriat un pic, de obicei nu se ajunge până acolo, unii chiar n-au simțul măsurii.
Și apoi, semifinala turneului. Nu îmi plac cuvintele mari, dar chiar a fost cel mai bun meci pe care l-am făcut vreodată. A fost epic. Magic. Legendar. Tipul cu care am jucat fusese locul 66 mondial, cel mai important oponent al meu ever. Un turc care mirosea urât, dar juca splendid. Un joc la fileu top-top. Se accidentase la umăr, cu vreo doi ani în urmă, și abia acum reușea să lege câteva turnee decente prin Italia, Spania și Portugalia. Înainte de meci, am stabilit cu Mama să-l joc mult pe backhand, cu spin mult, mingi înalte, ca să-i solicit umărul operat de trei ori. Am încercat, dar omul era pregătit, se mișca repede, făcea split step-ul în viteză și lovea mingea ca un mânz, deși el avea deja 29 de ani tătăilă. Dar eu am prins o zi ca niciodată. Până și Mama s-a abținut de la comentarii și critici, preferând să aplaude și doar ocazional, între game-uri, să-mi spună obsesia ei: când vine la fileu, joacă omu’, nu spațiu’ liber. Dar eu știam asta, de 18 ani mi-o repetă și de 18 ani lovesc adversarul când face pasul în față. Am câștigat meciul pe serviciul lui. A făcut dublă greșeală și nici măcar nu m-am bucurat. Aș fi vrut să dureze meciul la nesfârșit, eram jucător de tenis, eram profesionist și pe punctul de a urca câteva zeci de locuri în clasament, cu șanse bune la Masters-ul de la Miami.
— Vai de pula noastră, Mama, i-am spus maică-mii după meci, visând deja la avionul spre Florida.
— Indeed baby, mi-a răspuns ea, etern răgușită și momentan fericită.
M-am culcat devreme în seara aia, cu gândul la finala de a doua zi. În miezul nopții însă, m-am trezit cu lumina aprinsă în cameră și cu maică-mea înfricoșată la capul patului. Închiriaserăm un airbnb la mezanin, pielea pulii, cu două camere, la douăzeci de stații de clubul de tenis unde jucam turneul. Mama m-a privit cu ochii ei roșii, care mi-au spus totul înainte să deschidă ea gura: se uitase la filmulețe cu Simon, adversarul meu din finală.
— E bun, scumpule. Nenorocitul e al dracului de bun.
— Putem să-l batem, Mama.
— Nu cred că putem, scumpule. L-am văzut toată săptămâna cum se mișcă, cum lovește. A jucat doar nouă ore cu totul, știi câte duble greșeli a făcut aici?
— Șase?
— Zero. Știi câți ași a dat?
— Douăzeci?
— Patrușopt.
— Au mai fost de-ăștia cu serviciu’, Mama.
— Lasă-mă cu căcaturile, Zeno. N-au mai fost ca ăsta. Simon e un monstru, servește cu 250 la oră jidanu’, ce dracu!
Am enervat-o, iar nervii, ca de obicei, au luat locul altor emoții.
— Și dacă nu-l batem aici, asta e. Mergem la Estoril și-l batem acolo.
— Dacă nu-l batem aici, adio puncte și bani pentru Miami, ce pula mea zici acolo, iubitule? Asta e șansa noastră!
— Așa e.
— Păi?
— Și ce facem, Mama?
— Mondler.
— Oh, Mama…
— N-avem de ales.
— Planul Mondler e pentru urgențe, Mama, pentru Grand Slamuri care ne-aduc patrujdemii odată, nu pentru o porcărie de Challenger fără apă caldă la vestiare.
— Lasă-mă cu căcaturile, Zeno, asta este o urgență. Sunt bani mulți, e prima finală pentru noi, ca să nu mai zic de alea 125 de puncte care ne saltă în live rankings direct în pulă cu satelitul, adică pe loc de Miami.
— Mda.
— Deci Mondler?
— Mondler.
Mondler este combinația dintre Monica și Chandler. Când ne uitam la ”Friends”, episodul în care ei se combină la hotelul din Londra ne-a enervat cel mai tare. Mama a zis atunci că le-ar rupe picioarele la amândoi dacă ar putea, și astfel, proiectul Mondler s-a născut: când vrei să rupi cuiva picioarele.
Am așteptat tăcuți, pe marginea patului, să se facă cinci jumate, ca să circule autobuzele la Roma. Ne-am pus gecile pe noi, șepcile pe cap și după 45 de minute eram la Hotel Adesso. Un hotel fără pretenții sau camere de supraveghere, dar totuși hotel de trei stele, nu airbnb cu igrasie. Soarele s-a înălțat greu, am băut o cafea la Er Baretto și ne-am așezat pe o băncuță de unde vedeam geamurile mari și murdare ale sălii de mese din hotel. Când Simon a coborât la micul dejun, era aproape ora nouă. Meciul nostru era programat pentru ora cinci în ziua aia. Am intrat cu Mama în hotel, iar gândul mi-a fugit la Oli. Ce anume înseamnă Applied Data Science, de fapt? Ce învață ea acolo și cât de greu îi este fără mine? Mie nu îmi este greu fără ea. Simon a dat pe gât un rest de cappuccino și s-a ridicat de pe scaun. L-am urmat cu maică-mea, care era calmă și atentă. Ea a intrat după el în baie, iar eu am rămas la ușă, pe care am pus o coală A4 pe care printaserăm la un centru din oraș: „Disinfezione. 5 minuti, grazie per la comprensione.”. Simon e un băiat înalt, cu palme mari și picioare subțiri, care trosnesc ușor, dacă știi unde să dai. Mama a renunțat la cariera ei de asistentă medicală de dragul meu. Mi-a zis că are pula mică și că atunci când se pișa, se auzea de parcă cineva aruncă resturi de ciorbă în veceu.
Azi-dimineață, când am aterizat pe Aeroportul Internațional din Miami, și eu și Mama am știut că o să trec de meciurile din Calificări și-o să intru pe tabloul principal al turneului. Un turneu care are să schimbe totul pentru noi. Sunt sigur. Turneul care o să ne bage în Top 100, după ce leg câteva victorii. La Miami e cald și umezeală, dar nouă ne place vremea asta. Și chiar dacă nu ne-ar plăcea, nici că ar conta. Primii cinci sunt superstaruri, iar primul pas este să vrei.
