PRIMUL CUVÂNT

Povestire scrisă de Dora Mariș, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri, „pentru construcția unei lumi SF interesante, care pune în scenă o fabulă despre ce e arta.”

A aşezat stiloul pe hârtia proaspătă, albă, strălucitoare. Simţea dorinţa de a scrie, gândurile i se învălmăşeau într-o vrie periculoasă şi cereau să capete o formă. Îi era greu să şi le condenseze să însemne ceva nu doar pentru ea, ci şi pentru alţii. Flashback-uri o scurtcircuitau, amintiri, sentimente contradictorii. Nu-şi mai aducea aminte cum e să scrii, cum se formează literele într-un şir indian, creând sens. Hârtia şi stiloul erau ceva ce nu se mai foloseau, de care îşi amintea că îi fuseseră prezentate de mătuşa ei atunci când era mică, drept un artefact al secolului trecut. Ora de scris la şcoală viza doar scrisul digital, toţi copiii avuseseră tablete în clasele primare şi învăţau după holograme. Profesorii erau roboţi virtuali, foarte bine pregătiţi, care ştiau să răspundă la orice întrebare şi te puneau deseori în dificultate. Scrisul tradiţional de mână se făcea în cadrul lecţiei de istorie şi reprezenta un subcapitol opţional al acesteia. Ora de geografie şi-o petreceau „vizitând” proiecţii ale ţărilor şi oraşelor despre care studiau. Însă ea şi-a dorit să aprofundeze scrisul de mână, chiar dacă nimeni nu-l mai folosea şi, cu ajutorul mătuşii sale, care era foarte bătrână şi avusese un scris foarte frumos, a căpătat această abilitate.

​​***

Se gândeşte la Primul cuvânt. „Primul cuvânt e impactant, deci ar trebui să fie perfect”, îşi spune ea. Scrie ceva, apoi se răzgândeşte, taie şi aruncă foaia. Ia a doua foaie, încearcă să scrie Primul cuvânt, din nou se poticneşte, scrie, taie şi aruncă foaia. Face asta de câteva ori, până îşi epuizează teancul de foi pe care le primise de la Supraveghetorul de Dezvoltare Creativă, care îi fusese repartizat din spital. Şi dacă ar cere alte foi, ar fi acuzată de temperament impulsiv şi slab control al reacţiilor în faţa unui posibil eşec. Deci nu are altă alternativă în afara aceleia de a recupera foile de hârtie mototolite din deşeuri şi a încerca să le refolosească. Şi a decis. Va scrie tot ce-i generează mintea, fără a se gândi la propoziţii, fraze, paragrafe, punctuaţie… Va scrie tot ceea ce-i dictează sentimentele ei care au luat-o razna, fără a interpune vreun filtru, iar la final va citi ca şi cum opera nu i-ar aparţine ei, ci unei alte persoane pe care nu o cunoaşte dar care i se va revela prin cuvintele pe care le-a expulzat mintea. Astăzi va face cunoștință cu cea mai bună prietenă a ei.

De afară aude un zgomot difuz, de instrumentar căzut pe gresie, sunet care pătrundea totuşi în urechile antrenate, chiar dacă încăperea era destul de bine antifonată. Întotdeauna avusese un auz bun.

Prin încăperea care nu avea uşă – nimeni nu mai folosea acest termen acum, era tot o relicvă a secolului trecut de care îi era dor (văzuse uşi la muzee), acum exista o membrană transparentă, care în dreptul „deschiderii” avea un material impermeabil pentru corpurile solide, prin care era permisă doar difuziunea osmotică.

Intră SIR – Supraveghetorul Integrării în Realitate şi o roagă să meargă în sala de grup, pentru un anunţ important. În sala de grup, Medicul Şef, alături de echipa sa, îi aştepta pe toţi. „Voi face un anunţ important. Este vorba despre un studiu clinic desfăşurat de două mari companii, soft şi farmaceutică, în colaborare. De astăzi veţi renunţa la medicaţia alopată curentă: Seroquel, Abilify, Xanax, Haloperidol, pe care v-am redus-o în ultimele luni treptat; fără să simţiţi sau să ştiţi, în ultima perioadă aţi primit placebo. Le vom înlocui cu Realitate Virtuală Comprimată (RVC). (Şi cum o să reducă RVC-ul manifestările schizofreniei şi maniei bipolare, ale colegilor ei de spital? Se simțea norocoasă că nu avea decât depresie). Fiecare disident al realităţii (termenul de pacient era şi el un artefact; acum 50 de ani, îi povestea bunica, au ieşit oameni în stradă pentru a nuanţa drepturile pacienţilor, care se simţeau discriminaţi prin folosirea acestui termen) va avea propria capsulă de realitate virtuală personalizată, în care va fi introdus, cu supraveghere permanentă (Adio hârtii aruncate la gunoi şi refolosite!). Sunt excluse reacţiile adverse. Dacă studiul va fi un succes, se va trece la producţia în masă a acestor capsule.”  Chiar şi cetăţenii sănătoşi vor avea capsula virtuală personalizată, în aşteptare. La final, Medicul Şef adăugă că amprenta cerebrală a fiecărui spitalizat va fi introdusă în capsula proprie, care va putea, pe baza acestei amprente să interacţioneze cu disidentul.

​Supraveghetorii Integrării în Realitate, care i-au însoţit, i-au silit să rupă rândurile. Acordurile cu spitalul au fost deja semnate de responsabilii legali din afară, aşa că tot discursul lung, cu aparenţă de umanitate şi solidaritate a fost doar un pretext pentru a-i anunţa că dacă sunt pasivi şi agreează experimentul aveau şansa de a evada.

***

Ştia drumul spre camera ei, era atrasă, involuntar, de micul spaţiu predestinat. Era deja de câteva luni aici, aşa că avusese timp să memoreze cele câteva trasee pe care le executa zilnic. „Ca turma, se gândea ea. Ţi se spune unde să mergi, ce să faci, ce să gândeşti. Nu e nici o diferenţă între aici şi afară. Afară nimeni nu te obligă să te îndopi cu medicamente, dacă nu te conformezi.”  În cameră (ea o numea „colivia de aur”), în mijloc, se afla un cub. Semăna cu cel rubic, cu care se jucase atunci când era mică, dar pe care nu reuşise niciodată să-l rezolve. Regreta asta. Era unul din multele lucruri pe care le regreta. Pe cub se afla un simbol. Cel al Păsării Huma, un tip de phoenix oriental, iranian mai exact, o pasăre paradisiacă, trăind în cer, fără picioare, care de fiecare dată se reinventa. O văzuse demult şi pe liniile aeriene iraniene. „Întotdeauna mi-am dorit un tatuaj cu Pasărea Huma. Oricum, ciudată alegere pentru un dispozitiv medical.” Apasă pe buton, primeşte o indicaţie de la regizorul din culise, care era de fapt unul din medicii care o însoţeau, alături de farmacista speriată, cu ochelarii zbătându-i-se spastic. Ea îi numea regizori pe toţi cei care făceau parte din personalul medical. Pentru că un regizor dă indicaţii, lucrează la o piesă (adică ea, disidenta realităţii), integrează recuzita, lumea îl aplaudă (adică responsabilii legali) iar apoi piesa se termină (dacă indicaţiile au fost corecte şi respectate) şi eşti liberă!

***​

Pasărea Huma a început să se mişte, echipa medicală se aşezase ca la teatru, pentru a privi spectacolul creat de ei, iar ea s-a simţit înghiţită într-un vid de… linişte. O muzică difuză lumina atmosfera creată, în jur se vedeau măşti plutind, într-o mişcare efemeră, ordonată şi circulară. O mască se opreşte în faţa ei şi îşi dezvăluie identitatea. Semăna cu ea, sau cu ceea ce-şi mai amintea ea că era ea (în spital nu erau permise oglinzile, mulţi le evitaseră în trecut deoarece ar fi fost o confruntare cu propriile greşeli care îi aduseseră aici), dar era altfel. Emana o încredere în sine, pe care nu-şi amintea s-o fi avut vreodată, iar când a avut-o i-a fost rapid zdrobită de oameni răuvoitori, doar pentru că ea avea alte principii valorice pe care se baza şi care în societatea actuală deveniseră diluate sau chiar îndepărtate de interese secundare, orientate înspre egoismul personal şi satisfacerea nevoilor proprii, cu orice preţ.

Curiozitatea i-a fos provocată, voia să ştie ce ai putea simţi atunci când ţi-ai pune o astfel de mască, masca încrederii absolute şi fără echivoc în tine şi în ceea ce reprezinţi tu ca individ şi ca un constituent al unui mecanism bine consolidat, care aduce bunăstarea întregului. Îşi apropie timidă figura pe care şi-o uitase şi se contopeşte cu masca. Peisajul psihedelic se schimbă şi alunecă într-o sală de consiliu, unde se petrecea o scenă prin care trecuse deja şi care o afectase major, de fapt era motivul pentru care şi ajunsese aici. Singura diferenţă era că acum avea masca. Şi se simţea diferit. Se simţea puternică, mai puternică decât toţi cei care erau adunaţi la masă şi care aveau un singur scop mărunt, să impiedice promovarea ei în scaunul de CEO al companiei pe care o salvase de la faliment. Doar că acum, toţi erau de partea ei, sorbindu-i cuvintele şi înţelegându-le fără vreo urmă de dispreţ, îndoială şi reacţii convulsive de reproşuri, ascunse sub faţada unor critici constructive orientate spre accelerarea dezvoltării personale. Un sunet de oud tulbură toată această scenă şi ea realizează că oamenii înguşti vor încerca întotdeauna să obstrucţioneze realitatea pură doar pentru că aceasta nu răsplăteşte întotdeauna calitatea. Dar dacă stăpâneşti… măştile, poţi supravieţui şi poţi să psihanalizezi slăbiciunile oponentului tău, iar apoi să le domini într-o încercare de a arăta că secole noi nu înseamnă neaparat şi valori noi, care se doresc mai bune decât cele trecute, prin prisma mercantilităţii derivate din schimbarea timpului. Iar măştile, măştile erau altcineva cu personalitatea suprapusă peste a ei, în diferite ipostaze şi trăiri pe care nu ştia că le ascunde doar de teamă că îi depăşeau puterea de control. Era momentul să şi le fixeze pe chip cu mândrie, deoarece erau chiar ea, aşa cum se visase întotdeauna să fie. Nu era o realitate virtuală, care să o înconjoare protejând-o de realitatea prea dură. Era realitatea pură, realitatea ei, disimulată în ceva artificial, doar pentru a o face să înţeleagă, să vadă. Şi nu avea de gând să trăiască într-o capsulă care să repete iar şi iar aceleaşi scene uzate la nesfârşit, în care falsul să joace roluri de ea închipuite. Era timpul să se întoarcă. De fapt, ea nu a fost niciodată aici, totul se petrecuse într-un vis pe care creierul i-l punea la dispoziţie pe simulator…

​„Succes! Succes!” se auzea în juru-i. În timp ce murmura împăcată: „Am rostit doar Primul Cuvânt”.