Povestire scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Adrian Schiop la concursul trimestrial de povestiri – „Povestit bine – face suspans, are „construcție” narativă (pe răsturnare de situație, prin care personajul masculin aparent fermecător e resemantizat retroactiv). Bine construit atât personajul naratoarei, cât și al abuzatorului din tren. Bine prinsă și dinamica/tipologia găștii de la party. Finalul un pic strident, prea sarcastic, n-avea nevoie de îngroșări.”
Când l-am cunoscut, în urmă cu 3 ani, l-am adorat instant pentru felul lui de-a fi, total diferit de al meu. Spaimele și melancoliile mele păleau în fața umorului și a stilului direct cu care mă făcea să mă simt un extraterestru. În sensul bun. În sensul de diferit. M-a sărutat absolut firesc, trăgându-mă spre el, după cinci minute de conversație. Eu părând mirată ba chiar șocată mi-a explicat că nu are rost să pierdem vremea cu formalități, că avem timp doar cât durează călătoria și că e clar, ne simțim atrași unul de altul. Nu aș fi putut să-l contrazic. Direct, îmi spunea ce vrea și cum vrea. Ne închideam în compartimente diferite, în baie, cred că am vizitat întregul tren, de altfel puțin aglomerat. Eu îmi spuneam că e un joc și mă supuneam dorințelor lui. Mă imaginam într-o realitate paralelă sau pe o altă planetă dacă tot mă făcea să mă simt ca un extraterestru și în niciunul dintre aceste cazuri nu contează ce îi faci unui tip întâlnit într-un tren cu destinația Constanța și care îți propune să vă iubiți nebunește cât durează călătoria, și anume 17 ore. Adevărul e că a fost cel mai scurt drum pe care l-am făcut vreodată de la Baia Mare la Constanța.
Ajunși la destinație, ne-am despărțit fără mare tam tam și ne-am văzut fiecare de întâlnirile noastre și vacanța la mare. Ne-am reîntâlnit din întâmplare recent, cu câteva zile în urmă. Eram la ziua de naștere a unei colege de serviciu. Stăteam țeapănă după o față de masă în carouri pe o terasă cu pretenții, când l-am văzut că apare. Era puțin mai slab dar puteam să jur că era el. Avea tot atâta siguranță, șarm și stăpânire de sine ca atunci în tren. Cu toate că avea spre 40, tipul arăta prezentabil. Nu prea înalt, bine îmbrăcat, fără burtă, cu părul puțin rărit în față dar tuns regulamentar și bine aranjat, fără niciun fir alb (poate se vopsea), cu un mers apăsat și o voce pe care o auzeai de la distanță, cu siguranță nu putea trece neobservat. El în schimb nici nu s-a uitat la mine.
— Hei, hei, sărbătorito, vino să te țuc! a zis cu aplomb, iar Dana s-a executat, cred că avea puterea asta asupra femeilor.
Apoi s-a așezat pe singurul scaun liber în partea cealaltă a mesei și a început să vorbească cu o tipă care bătea des din genele false întoarse până la sprâncene și pe care nu o cunoșteam, o fi fost ceva vecină sau prietenă a Danei, nu-mi era prea clar și nici nu conta. Era o masă de vreo 15 persoane, 7 colegi iar restul neamuri ori prieteni. El nu era coleg cu noi, deci intra într-una din celelalte două categorii. Dana nu se sinchisea să ne facă prezentările, îl tot cotea pe Jon – iubitul ei pe care îl chema Ion dar nu voia să-i spună așa – să îi umple paharul cu prosecco. Avea o rochie de vară super decoltată, cu umerii goi de în unele poze ai fi zis că nu are absolut nimic pe ea. Noroc că memoria noastră vizuală umplea golurile. La masă se vorbea despre campionatul de fotbal care tocmai trecuse, despre încălzirea globală, scumpiri, prețul vacanțelor all inclusive în Egipt și cine a mai rămas pe „Insula Iubirii”, o emisiune stupidă de divertisment. Eu mi-am pus dimineața în geantă bateria externă de la iPhone, gândindu-mă că pot să văd și un film fără ca lumea să sesizeze că nu sunt atentă la discuții. Puteai să mai strecori câte un Așa este! sau Și mie îmi place, sau Super fain și în rest să te cufunzi în ecranul telefonului. Puteam la o adică să spun că urmăresc un clip de prezentare al unui produs ca să mă inspir și eu pentru următorul pe care trebuia să-l fac.
Dar nu a fost cazul, m-a animat apariția lui și voiam să văd ce face atunci când mă recunoaște, adevărul e că mi-a plăcut și o vreme îmi fugeau gândurile la el. Începeam deja să mă plictisesc, când a dat brusc cu ochii de mine. A pălit și s-a ridicat.
— Hai, măi Vasi, stai jos, ce dracu, era să-mi răstorni băutura, a zis tipa strâmbându-se și lovindu-și rapid genele de arcadele înalte.
— Merg la baie, anunță Vasi un pic cam tare.
No, mie îmi spusese că îl cheamă Silviu.
— Puteai să mergi și fără să anunți, nu suntem curioși, bodogăni Geta, colega de la financiar, o tipă plinuță de vreo 40 de ani cu un simț al umorului nealterat decât de unele chestii cinice uneori greu de digerat. M-am mai uitat o dată la el și chiar părea de generația ei, în tren mi se păruse mai tânăr, dar nici eu la cei 31 de ani nu mai eram extrem de tânără. Doar tânără.
Eram într-o fază în care exista doar serviciul, în rest mă uitam la seriale pe Netflix, beam bere și mă îngrășasem vreo trei-patru kilograme, dar nu-mi prea păsa. Nimic remarcabil nu se întâmpla. Dar și așa, cu kilogramele alea în plus, știam că arăt bine. Mă îmbrăcam în rochii colorate, îmi împleteam părul și mă dădeam tot timpul cu un ruj de culoarea cireșelor bine coapte. Încheiasem o relație de 2 ani, tumultoasă și care mă lăsase cu un gust amar dar asta e, îmi spuneam, oamenii se plictisesc unii de alții. Păcat că nu amândoi în același timp. Ieșisem mai șifonată ca el pentru că, fericitul, se plictisise primul.
Tipul zis Vasi s-a întors de la baie aruncându-mi priviri lungi, îngrijorate, iar eu mai aveam puțin și aș fi izbucnit într-un râs memorabil.
— Ce mai face Gina? l-a întrebat o tipă roșcată de lângă mine.
— Bine, e bine, zise el fixându-mă din când în când cu privirea.
— Și copiii?
— Și ei bine.
— Marcus dă bacul anul ăsta, nu?
Ooo, mă gândeam eu tăvălindu-mă în mintea mea de râs, o fi având chiar peste 40 de ani, nu i-aș da, arată bine. Și pare atât de încurcat, zici că l-am prins furând din magazin. Mi-am dat seama în câteva minute că habar nu are cine sunt sau unde m-a întâlnit, știa doar că făcuserăm niște chestii dubioase, era cu siguranță un veteran.
— Mergeți la mare anul ăsta? am schimbat eu brusc discuția într-un moment de tăcere.
— Eu merg la Mamaia, de zece ani mergem în același loc, la același hotel, a zis șefa, dându-și importanță, ca întotdeauna.
— Ce rost are să mergi în același loc când sunt atât de multe alte locuri pe lumea asta? Și fiecare interesant în felul lui, comentă tipa de la financiar de lângă mine.
— Dacă îți place locul, ce rost are să mai schimbi, să riști? Nu mai bine mergi la sigur?
— Eu merg la Constanța, am spus eu fără să țin seama că discuția se îndrepta în altă direcție. Mă gândesc să iau trenul până acolo, poate întâlnesc oameni faini și zboară timpul. Cu mașina nu prea ai oportunitatea asta.
S-au uitat toți din jurul meu la mine, iar mă simțeam un extraterestru și am zis că e mai bine, mult mai bine decât atunci când mă uit la Netflix. L-am văzut concentrat, ca și cum îi stătea cuvântul pe limbă dar nu îl găsea. Am continuat.
— Și ce mai îmi place cu trenul este că e o adevărată aventură. Oamenii pe care îi cunoști acolo dispar apoi complet din viața ta dar poate într-o realitate paralelă mai ești cu ei în tren și gonești spre destinații mai exotice.
— Dragă, mai termină cu SF-urile pe Netflix, vorbești aiurea, zise Dana în timp ce Vasi mă fixa cu privirea. De aici de la masă numai Vasi călătorește cu trenul, zice că e mai comod să ducă așa contractele și să vorbească cu șefii lui de la Constanța, zi așa, Vasi, nu te-ai săturat de atâta hurducat cu trenul?
Chiar așa, l-am întrebat și eu din priviri. Hurducat serios, nu știa Dana. Nu aveai cu cine, Vasi se prefăcea ocupat cu băutura și o albină care îi dădea târcoale.
Când m-am dus la baie, a venit după mine și m-a prins furios de mână, întorcându-mă.
— Dacă tu crezi că mai merge încă o dată să mă faci de râs, țin să-ți spun că nu se poate, renunță! Altfel vei vedea de ce sunt în stare.
Avea o privire de animal hăituit și nu mai era sexy deloc. Nici eu nu mă mai simțeam sexy, nu înțelegeam nimic.
— Ce vrei să spui? l-am întrebat cât de tăios am putut, smucindu-mi mâna.
— Știi tu bine. M-ai vrut, atunci în tren, tu ai sărit pe mine, aveai o fustă de două palme și pe urmă ai urlat că te-am violat și ai chemat poliția. Jenant, absolut jenant.
— Nu prea cred, ne-am simțit bine împreună, aș mai fi călătorit vreo 17 ore, ți-aș fi făcut și alte chestii, de fapt tot ce mi-ai fi spus, pentru că voiam să mi-o trag cu tine, hai că mă enervezi, ce tot spui? Chiar nu-ți aduci aminte de mine? Pot să jur că purtam pantaloni.
Și atunci s-a schimbat complet la față. Și-a îndulcit într-o secundă expresia și m-a ciupit de fund, prin rochie.
— Aaa, tu ești, vai, iubita, te-ai făcut atât de frumoasă încât nu te-am recunoscut!
I-am trântit o palmă atât de hotărâtă încât nici eu nu mă așteptam, nici el. M-am întors pe tocuri și m-am îndreptat șifonată spre baie. După câțiva pași m-am oprit și am simțit nevoia să mai pun un punct pe i:
— Și nici măcar nu a fost memorabil, ești un aventurier cam slab. Să nu mai îmi vorbești niciodată!
Asta i-am zis-o așa, pentru păstrarea unui oarecare self-esteem, pentru că în sinea mea mă și vedeam plecată cu el și trăind o noapte de vis. Dar m-am înșelat. Nu că ar fi prima dată când mi se întâmplă, însă asta e cu primele impresii. Niciodată nu poți garanta pentru ele.
