Povestire scrisă de Cosmin Briciu, apreciată de Lavinia Braniște la concursul trimestrial de povestiri – „Un subiect șmecher, scris corect, tras înapoi doar de finalul brusc și artificial.”
Arunc o privire spre cele trei rafturi de haine fixate în perete. Nu că n-aș ști pe dinafară: trei perechi de blugi, zece bluze și hanorace, cam așa. Nimic nu merge. Bine că nu e, totuși, chiar atît de important. Vreau să zic: n-am eu țoalele cu care-i obișnuit, oricum. Garderobă gotică. Chiar arătau, oare, ca pe net combinațiile în care se băgase Seldon? Măști, tocuri stilet, clești, bice, zgărzi. Am încercat să mă uit pe un site de profil. N-am fost în stare să urmăresc un video cap coadă. Ce n-am reușit să văd, am reconstituit din jocuri. Vampire: The Masquerade – Bloodlines, de exemplu, mi-a plăcut, la vremea lui.
Țoalele contează la intrare. Clubul ăsta ar fi trendul însuși. M-am informat. Pe forumuri se discută ce trebuie să porți dacă vrei să ai șanse să treci de bounceri. Ce atitudine să ai. Ce să vorbești la coadă. Santinelele zic „tu da, tu nu”. Fără explicații, fără smiorcăieli și proteste, dacă vrei să ai o șansă data viitoare. Grup de bărbați, exclus. Orice altă culoare decît negru, nerecomandabilă. Hainele tale cele mai bune, exclus. Nu te distra în coadă, nu rîde exagerat. Și tot nu-i sigur.
Îmi trag pe mine treningul gri deschis, de casă, bine măcar că proaspăt spălat. Dacă-l recunosc pe Seldon, n-ar trebui să avem probleme la intrare. Îmi leg sneakerșii, iau ghiozdanul și ies. Am cam zece minute de mers pe jos pînă la stația U1. E o dimineață spre prînz de duminică, însorită. Pe Landwehrkanal, lumea s-a strîns ciorchine, fie la terase, fie pe marginea apei, cafea, bere, se rîde. Relaxarea asta. Adesea, Berlinul asta-mi transmite, ideea că ăsta ar fi scopul, o viață bună și liberă, cît de cît. Fără drame, nu-i nevoie să le cauți, te găsesc ele, oricum. Aș putea trăi așa?
Unde mă duc eu, n-o să arate la fel. Am văzut poze, cîteva, nu prea găsești pe net: la intrare, ți se aplică leucoplast peste camera telefonului, n-ai voie cu aparate. Nu există oglinzi. Nu există culoare înfundate, toate spațiile comunică. Templul tehno. Unii se duc de vineri seara și mai ies luni dimineață. Cu rucsăcel la ei, cu haine de schimb și deodorant, eventual. Templul plăcerilor fruste, cum îl descria un blogger. Multe ringuri. Spații pentru swing, pentru orgii, încăperi întunecate. Scatofilie. Substanțe.
La București, nu cred ca exista vreun club asemănător și tot erau cele mai îngrozitoare locuri posibile. Mult mai mai rele decît strada. Toată lumea avea privirea aia orfană. Aproape că le atîrnau limbile pe-afară. Aproape că s-ar fi devorat. Și totuși, deveneau ostili cînd te apropiai. Abia te strecurai prin mulțime. Nu se clinteau. Împingeau. Și nu doar pentru mine erau așa. Mă gîndesc la atmosfera aia, probabil însutită, și un val de silă și panică amestecate urcă în mine și aproape mă trimite acasă.
O să mă controlez. Fricile trebuie confruntate, nu, așa era teoria. Trag reflex de șnururile glugii hanoracului. Găsesc un scaun liber în metroul tras deja pe peron. Îmi pun în căști Blasphemous Rumours. Nu mă mai gîndesc de ceva vreme la Seldon ca la un fel de frati-miu, dar singur la părinți și supra-agitat. M-am trezit, pe măsură ce-mi înșira poveștile lui, că încep, culmea, să-mi închipui cum ar fi. Credeam că am renunțat la ideile astea după D. Întîmplarea cu D. n-am povestit-o pe Experience Project, platforma unde postez uneori și de unde m-a cules Seldon. A intrat în vorbă cu mine, îmi trimitea mesaje de încurajare. Nu avea ce căuta, cinstit vorbind, pe forumul nostru.
A fost un băiat, D. L-am cunoscut în primul an de facultate. Ne-am împrietenit și cam asta a fost tot multă vreme, luni de zile. Cînd mi-a zis că e îndrăgostit de mine, mi-am dat seama că simțeam și eu faimosul ghem în stomac. L-am rugat să nu mă atingă, să mă lase să explorez, mai bine, dacă îmi vine, cînd îmi vine. Au mai trecut niște săptămîni și nu s-a schimbat nimic. Continuam să ne uităm la filme împreună, să jucăm board games în doi. Eram în camera lui de cămin într-o seară, cînd i-am spus să stingem lumina, să închidem ușa cu cheia și să ne dezbrăcăm. Să se dezbrace și să intre sub pătură. Era vacanța de iarnă, colegul lui plecase. Nu m-am uitat la corpul lui. Ne-am ghemuit împreună. A încercat să mă sărute dar i-am spus că aș prefera să se oprească. Și asta a fost tot, ne-am ținut în brațe. L-am ținut în brațe. A fost plăcut. Peste cîteva zile, l-am ajutat, era clar că suferă ca naiba. I-am spus apoi că nu vreau să ne mai întîlnim. Nu era ce trebuie. A fost de acord.
Seldon așteaptă la capătul treptelor, în față la Warschauer strasse. Nu știe cum arăt, dar se întoarce spre mine cînd observă că mă apropii. Zîmbește reținut.
— OK, încotro?
Îi spun și ridică din sprîncene. Arată la fel ca în poze, mă așteptam să fie mai dărîmat. Să fie photoshopat pe pagina lui de facebook verificată. Să fi lăsat urme depresia. Nu-l găsesc frumos. D. îmi plăcea mai mult din punctul ăsta de vedere.
— Te-ai răzgîndit?
— Nu, să mergem.
Nu schimbăm aproape nicio vorbă pe drum.
— Îmi pare bine că te-ai lăsat convinsă. N-o să fie aiurea, o să vezi, o să fie bine… începe Seldon.
Una dintre propozițiile lui mieroase. Mă gîndesc la ai mei. Ce-ar zice să mă vadă acum? Aș putea să-l iau cu mine de Crăciun la București, să le zic că-i prietenul meu. Să mîncăm sarmale și cîrnați împreună. I-ar cuceri, se pricepe să facă impresie. Poate taică-miu ar mirosi că ceva nu e în regulă. Nu-i plac sclifosiții, de asta s-a și însurat cu maică-mea, o femeie simplă, în timp ce el e prof universitar. De cînd îl știu așa a fost, lipsit de curiozitate, deși în noi a investit o grămadă, engleză cu mine, tenis cu frati-miu și așa mai departe. Dacă n-ar bea cam mult uneori, atunci maică-mea l-ar descrie tot timpul, poate, ca pe cavalerul alb descins s-o salveze.
Nu le-am explicat alor mei ce se întîmplă cu mine, nici măcar după ce am început să înțeleg. Cu ce să încep. Și doar am strîns experiență, deja, sînt militantă la scară mică, cum mă tachinează Seldon. Postace. „Cum să-ți zic: să presupunem că ești un bărbat sau o femeie hetero. Asta nu înseamnă că nu știi cînd cineva de același sex cu tine e atrăgător. Gîndește-te cum ar fi să-l săruți. Te excită? Așa simt eu despre sex în general.”
Tu ai să-mi spui ceva și nu știi cum s-o faci? a trîntit maică-mea odată, spălam vase împreună, după masa duminicală. Eram încă în liceu. Asta era o noutate, cu aluziile despre nepoți mă obișnuisem. Le strecurau nestingheriți de faptul că eu abia intrasem la facultate. Nu m-au auzit niciodată vorbind despre băieți, așa că se agitau. Nu mă văzuseră niciodată în rochie, de cînd îmi cumpăram haine singură. Deși, în sine, îmi plac. Dar prezentau multe inconveniente. În Tokio o să port rochii. Sau poate o să încep de pe-acum. Ai mei nu mi-ar arunca cuvinte grele, știu asta. Nu m-ar crede, atîta tot. S-ar gîndi și ei, cum mă gîndeam și eu, la tanti Vetuța, la nea Vasile, oameni singuri, în general. I-ar bombarda tot felul de filme despre vinovăția lor. Nu sînt ei vinovați cu nimic. Pentru că nu există o problemă.
— Ai mai fost vreodată?
Nu-i răspund nici acum. Se uită ușor nedumerit spre mine. Pun degetul arătător peste buze și pare că înțelege, întoarce capul. Ce papă lapte. Mi-aduc aminte brusc de scena aia care mi-a rămas în minte dintr-un film care nu mi-a plăcut deloc. Un fante american poposește la o tipă supraponderală, obosit de hărțuieli cu vampe. Femeia asta zdravănă, pe care-o întîlnise total întîmplător, îl hrănește și-l țesală, îi dă să bea. Se tăvălesc pe jos ca-n mîzgă și apoi el începe, brusc, să se izbească cu fruntea de zona ei inghinală, parcă-i un berbece de asalt.
Scot măștile chirurgicale și-i pasez și lui una fiindcă ne apropiem de coada de la intrare. Și-o pune fără să comenteze. Îmi știe obsesiile. N-are de unde să știe însă care-a fost primul lucru, aproape, făcut la Berlin, n-am povestit nici pe EP, și nu i-am zis nici lui. Înainte să cumpăr oglinda mare, prima achiziție pentru camera închiriată în apartamentul din Kottbusser Damm. A doua zi după ce am aterizat acolo, cu bagaje, cățel, purcel. Pe latura interioară a brațului meu stîng, între coaste și biceps, e scris: それが重要. „Contează”. Nu se vede decît dacă ridic mîna.
Durează vreun sfert de oră pînă cînd ajungem în față. Oamenii comentează înăbușit, se întreabă cine-ar putea fi veriga slabă din grup, își studiază pentru ultima dată ținuta, fac glume reținute despre asta. Îmi amintesc de forumiștii mei de pe EP, de mine. Găștile se sparg, nu sînt o idee bună. Se cuplează doi cîte doi.
— Porți zgardă?
Seldon deschide cămașa neagră, lungă pînă la genunchi, la primii nasturi și îmi arată cordonul de piele cu ținte.
— Las-o deschisă. Și dă-mi banii, acum, te rog.
Bărbatul de la intrare pare mai în vîrstă decît Seldon sau își arată anii. Stă puțin pe gînduri cînd ajungem în fața lui. Ne întreabă dacă avem acte la noi. Zicem „da” și Seldon dă să se scotocească, din nou, după portofel, dar tipul îi face semn să se oprească: „înăuntru”. Ne cere să-i arătăm fețele. Coborîm măștile.
Holul de la intrare e uriaș și pustiu. Arată cam ca atunci cînd intri în Casa Poporului. Coloane mari, dar aici sînt nefinisate. Ar încăpea toți oamenii de la toate cozile din fața tuturor cluburilor din oraș. Luăm urma beat-ului și ajungem pe un ring vast. E multă piele de om și animală. Muzica e foarte tare. Mișcări ample, unduiri. Scrutez după figurile discrete, neobservate prin colțurile întunecoase ale ringului. Poate și ei sînt Seldoni. Oameni influenți și cu slăbiciuni, la cheremul unor oameni mărunți. Poate aici s-au strîns rîndurile revoluției care nu va mai veni.
Ce mă uimește este că nimeni nu se uită la nimeni, de fapt. Mulți dansează singuri, cu priviri extatice. Spre ușurarea mea. Scot un bilețel și i-l pasez lui Seldon.
— Unde?
Îi fac semn să mă urmeze, pînă cînd găsim un culoar îngust, de legătură între două ringuri. Pun ghiozdanul jos și Seldon începe să se dezbrace. Rămîne în niște chiloți de piele. Își trage bocancii la loc. Își potrivește masca. Se pune în patru labe.
— N-ai voie să te miști, ține minte. N-ai voie să vorbești cu nimeni.
În timp ce-i zic asta, mă aplec să culeg mormanul. Mă răsucesc pe călcîie și mă îndepărtez, în timp ce îl îndes în ghiozdan. Trebuie să caut ultimul etaj, unde-am citit că se vinde înghețată.
