Povestire scrisă de Astrig Popescu, premiată de Ovidiu Verdeș la concursul trimestrial de povestiri – „Autoarea a ales foarte bine ca „voce” un narator anonim din cadrul grupului, care încearcă să păstreze o atitudine „echilibrată” între sarcasmele cool ale liderului Alex și compasiunea afișată prea zgomotos de Roxi, fata pe care George o iubește fără speranță. Pe lîngă finețea acestui „punct de vedere”, ar mai fi de remarcat ritmul alert al epicului și efectele de oralitate bine dozate.”
Pălămidă era gras și greu de cap. Apărea mereu când nu era cazul, la ore aiurea, cerea scuze pentru deranj dar continua să vină, deși nu îl invita nimeni, la Roxi acasă, la Taru sau la mătușa lui Alex, că acolo era mereu mâncare. Venea cu noi la mall și asta chiar era dificil, că ocupa două locuri sau stătea în față și atunci în spate nu mai încăpea decât Roxi, care era foarte scundă. Roxi era singura care îl tolera fără miștouri, ea zicea că îi e milă de el, el spera să fie mai mult, noi făceam bășcălie de elefantul și țânțarul. Pălămidă nu înțelegea bancurile și treaba cea mai distractivă la un banc, oricât de prost, era după ce îl spuneai, când trebuia să îi explici poanta lui Pălămidă. Drept e că și noi ziceam multe glume cu grași și cu sex, și acum înțeleg de ce nu râdea Pălămidă la fazele astea.
Noi așa credeam. Că e prost. Că dacă era primul care se oferea să meargă după țigări, deși el nu fuma, sau după bere, era prost. Luase în primul an examenele ca noi toți, o singură restanță, dar acolo nu se trezise de-a binelea până la test și vomase pe foaie, deci nu se știe dacă l-ar fi luat sau nu. La oral era nasol, că se făcea roșu și asuda și începea să tremure, dar dacă îl lăsau să scrie, înainte, vedeau că știe. Oricum, asta conta mai puțin. Nu era un tip mișto. Roxi zicea că are el părțile lui bune, dar ea era o tipă banală și părerea ei nu conta.
Când a venit la mine la cămin, ultima dată, nu mi-am dat seama de nimic. Era tot el, tot trist, că nici nu avea motive să fie alftel. Doar că, deși aveam pufuleți cu cașcaval, nici nu s-a atins de ei. M-a întrebat de Roxi, dar cică nu venise la ea, ci vroia să vorbim. Eu i-am zis repede, ca să nu lungim treaba, că Roxi îl place ca amic, să nu mai bălească pe lângă ea, el mi-a zis că știe și că nu de asta a venit. Venise să vorbim. I-am scris asta lui Alex pe Whatsapp, el mi-a replicat „LOL, să știi că PLM a deschis o carte”. Așa îl prescurta Alex pe Pălămidă, care era totuși prietenul nostru. Că așa sunt prieteniile în școală, sunt mai mult de proximitate. De fapt, alte prietenii nu prea mai faci după. PLM era amicul nostru nesuferit, un fel de etalon pentru prietenii pe care ni-i doream, el era unul dat.
— Auzi, fată, tu ești așa, mai cu d-astea, acolo la Filo, v-au zis profii ceva?
— Despre…
— Despre astea, adică de ce suntem aici, de ce trăim, înțelegi?
— Ce-ai fumat, frate?
— Știi, nu mai pot așa, gen. Nu vreau să mai car astea. Sunt nașpa, nu mă mai suport.
— Păi, nu mai mânca, fă sport, du-te la doctor. S-o găsi ceva.
— Da, dar eu vreau să știu dacă merită, că eu cred că nu.
Îi scriu lui Alex:
„bro, PLM vrea să știe dacă viața merită trăită.”
„PLM, în cazul lui nu :))))))))”
— Eu cred că ești doar deprimat. Ia-o ușor! Vino cu noi diseară în Max!
— Fată, Alex nu te merită. E un bou, știi?
Pălămidă avea curaj doar când era beat și să se ia de „zeul ” Alex cerea multă băutură. Nu i-am mai scris lui Alex. Mi s-a părut ciudat însă, pentru că părea treaz.
— Am visat ceva, eram în baie și-mi scoteam hainele să mă spăl. Și când mi-am dat tricoul jos, mi l-am dat cu tot cu burtă și cu țâțele astea și cădeau hălci de carne și de șunci. Ai fost vreodată la țară când se taie porcul? Așa eram. Și mă simțeam ușor. Aveam mușchi ca la anatomie, cum are ăla, de e cu Lavinia. Doar că nu îmi vedeam fața, dar simțeam tot gușa asta și bucile astea.
Și și-a dat două palme peste obraji de m-am speriat.
— Hai, frate, ce ești așa, dă-l dracului de vis! Ce, ești singurul cu probleme de astea? E o tulburare metabolică. Se tratează. Și chiar dacă nu, sunt atâția ca tine. O să găsești pe una să te combini cu ea, n-o să rămâi toată viața singur. Uite și la Geanina, de ce nu o scoți la un Mc, ceva?
— I-am zis. În sesiunea trecută. E cu capul fata. Cică ține dietă, dar noaptea se îndoapă, pe urmă vomită. Mi-a zis colega ei de cameră. Lasă, oi vedea eu. Să nu îi zici lui Alex. Știi, că am zis de el… Am zis și eu așa, că prea se crede.
Seara, nu a venit în club, dar nu i-a simțit nimeni lipsa. Alex a făcut mișto ca de obicei, „Bahhh, Pălămidă a dat-o pe filosofie, a venit la gagică-mea să îl mediteze. Acu o dă în yoga, de astea.”
A trecut o săptămână, Roxi ne-a anunțat pe grup, cu multe emoticoane triste, că „George” e în spital. Alex chiar a replicat „who the fuck is George?” dar, pe bune, cred că exagera. M-am dus eu cu ea și cu Taru, cu mandarine și un balon ridicol „Get well soon”. Pălămidă era înfășat în multe bandaje și nu era conștient. Taru e la medicină și ne-a zis ca sunt politraumatisme și că, dacă face și vreo infecție, nu sunt șanse.
Peste trei zile ne îmbrăcam în negru și luam flori în număr par și mergeam în Colentina, într-un bloc de 10 etaje, cu steag la intrare. Alex n-a venit, că el nu suportă chestiile astea. Roxi plângea, rimelul îi ajunsese la gură, părea un clovn desumflat. Taru era sobru, zicea că asta e viața, e foarte fragilă. Apartamentul de două camere era plin de lume, Pălămidă zăcea sub flori, pe două mese înghesuite în sufragerie. M-a surprins maică-sa, că părea veselă. Am comentat asta cu Taru și el a zis că e în stare de șoc. „Știi, ca atunci când te atacă un câine și tu continui să alergi, ca să scapi. Nu simți durerea. După ce o să plece toți, atunci o să cadă. Probabil o să înnebunească.”
La o înmormântare, personajele principale nu sunt defuncții. Ei devin obiecte. Sunt așezați pe masă, sunt „depuși” în capelă. Sunt îngropați ca bulbii de lalele, fără să aștepte nimeni vreun rod. În schimb, aparținătorul supraviețuitor primește toată atenția. Compasiunea. Oamenii se străduiesc să îl ajute, să îl liniștească. „Să nu se arunce în groapă, vezi să nu ia ceva”. Pastilele sunt ascunse. Două-trei femei veghează. Dar nu pe mort. Nu mai crede nimeni că se trezește mortul și face cine știe ce vrăji. Mortul e eviscerat, e în baiț de formaldehidă. Nu pleacă nicăieri. Priveghiul e pentru vii. Mi-am imaginat priveghiul lui Pălămidă. Oare vecina lui surdă și mătușile or fi făcut glume, cum se face de obicei? Le-o fi înțeles de data asta Pălămidă?
Roxi m-a trezit înfigându-mi un bold în guler cu „doliul”. Alex n-ar fi suportat convențiile astea. Bine că n-a venit, să facă vreo scenă. Am pus florile pe coșciug și am aprins o lumânare în găleata cu nisip din baie. Doar acolo era loc.
Preotul a zis câteva cuvinte înainte ca sicriul să fie scos cu greu, foarte greu pe ușă. Cum că era băiat bun dar că în zilele noastre tentațiile sunt mari și că el a cedat lor și că trebuie mai multă atenție la cum ne educăm copiii. Atunci mama lui Pălămidă a izbucnit în plâns. Sigur, preotul nu îl cunoscuse pe Pălămidă și doar presupunea el că Pălămidă se droga, ca și cum, altfel, dacă mergea duminica la biserică nu s-ar fi sprijinit de balustrada aia de la balcon. Cum de altfel presupuneam și noi că Pălămidă era acum liniștit și că aflase răspuns la întrebări.
