PRIETENI

Povestire scrisă de Romulus Boldea, aleasă de Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 20 decembrie 2020, la tema „boala”.

 

1.

Ne pregătim să ridicăm sicriul așezat pe fața de masă cu Moș Crăciun. 

Deja regret că nu m-am dus mai des la sală. 

Pun pariu că Daniel își va ridica partea lui fără prea multe probleme. Trage de fiare de vreo trei ani, în schimb eu nici zece flotări nu mai sunt în stare să fac.

De ce m-a ales pe mine pentru treaba asta? Nici măcar nu sunt atât de bun prieten cu Cosmin. Nu l-am plăcut nici când trăia, iar acum, că trebuie să-l scoatem afară din apartament și să-l ducem la cimitir, mă enervează și mai mult. 

E bine că măcar locuiește la parter. Dacă ar fi trebuit să-l coborâm pe scări de la etajul patru, i-aș fi zis lui Daniel: „Coaie, nu pot să fac asta!”. 

— Sunteți gata? întreabă preotul aranjându-și ochelarii legați cu sârmă.

Nu cred că am fost mai puțin pregătit de ceva vreodată, dar încuviințez dintr-o mișcare automată a capului. Un bob de transpirație mi se scurge de pe fruntea mea mare și lată și pică pe ambalajul lui Cosmin.

În cameră, topindu-se de căldură, mai sunt: a) o grasă cu părul oxigenat, adică mama lui Cosmin, b) o tipă despre care știu sigur că poartă două perechi de sutiene, adică sora lui Cosmin, și c) trei mătuși de vreo cincizeci de ani semănând atât de mult între ele încât am impresia că-s beat și văd triplu. 

— Suntem gata, zice Daniel și apucă partea din față a sicriului.

 Se încordează și parcă aud cum tricoul lui negru începe să pârâie.

Preotul se îndreaptă spre ușă, o deschide, iar din casa scării vine o răcoare ce pune la încercare calitatea lumânărilor. 

— Hai, îmi zice Daniel și ridică ușor cutia.

Iau o gură de aer cât pot de mare de parcă urmează să fac scufundări. Ridic.

Poate că sunt prea încordat, poate că m-am subestimat prea mult, dar sicriul nu mi se pare atât de greu pe cât credeam că o să fie. Simt o umbră de satisfacție ca atunci când îți dai seama că ești bun la ceva. Distanța dintre masă și sicriu se mărește iar brațele mele, în care n-am avut deloc încredere până acum, nu dau niciun semn de oboseală. 

Suntem cu Cosmin deasupra mesei când se pune ploaia. O ploaie de țipete, vaiete și urlete clocotite. Zgomotul tristeții, suferința pentru o viață încheiată la numai douăzeci de ani. E o larmă atât de puternică încât regret că urechile n-au pleoape ca să le închid. Iar de parcă urletele ca de mâțe în călduri n-ar fi suficiente să mă dezechilibreze, când îmi deschid în sfârșit ochii, văd un ghem de mâini care încep să tragă de sicriu din toate părțile. 

Mama lui Cosmin, soră-sa și cele trei mătuși trag de sicriu de parcă ar fi un frigider ultra performant, aflat acum la o reducere obscenă. 

Moartea unui tânăr se aseamănă mult cu un Black Friday spontan, îmi zic și regret că n-am pe ce să notez.

Eu și Daniel nu știu cât o să mai rezistăm până când o să-l vărsăm pe Cosmin pe covorul îmbibat de cioturi de lumânări, chiștoace și margarete uscate. Îmi vine să dau cu piciorul în fețele plânse și să zic: plecați de aici hienelor! 

Dar promisiunea e promisiune. 

Fac asta pentru Daniel, nu pentru Cosmin. 

Daniel, ocrotitorul boracilor, fratele mai mare al celor praf la bătaie. Daniel care-și fuma țigara în spatele bisericii când l-a văzut pe Lari cu mâinile jegoase în gâtul meu și i-a zis:

„Bă, ia gata, marș la scara ta!”

Eram în clasa a patra, Daniel într-a opta, iar Lari în clasa a patra de vreo trei ani. Era un țigănuș cu ochii verzi și părul ca sârma pe care o folosea mama să spele borcanele cu murături. 

În ziua aia abia o convinsesem pe mama să-mi dea douăzeci de mii să mă joc și eu pe calculator la internet café.

„Hai, mami, îmi dai, te rog?” am zis eu.

Ea toca niște morcovi cu viteza ventilatorului din sufragerie – viteza din vremurile îndepărtate când funcționa.

„Ce să faci tu acolo?” mi-a zis ea.

„Mă joc și eu pe calculator.” 

„Sunt numai derbedei pe acolo.”

Muream să mă duc la internet café, dar n-aveam niciun ban. De obicei mă duceam și atârnam pe acolo în spatele celor care aveau bani să bage o oră. Mă lași și pe mine o viață, îi întrebam. Dar bineînțeles că n-avea nimeni chef să mă lase să mă joc. Muiștii.

„Te roooooooog!” îi ziceam și simțeam cum mi se adună lacrimi în ochi.

Era atât de straniu, aproape că puteam să-mi dozez tristețea astfel încât ochii să-mi fie umezi fără să curgă lacrimi.

Mama se făcea că nu mă aude, își intensifica viteza, bucățelele de morcovi picau pe gresie.

„Ia de la mine din geantă, dar să nu-i spui lui tac-tu,” mi-a zis ea fără să se uite la mine.

A capitulat și atunci m-am simțit atât de ușor încât am crezut că o să mă desprind de podea și-o să dau cu capul de tavan. 

Pluteam ca un balon cu heliu scăpat din mână. Atât de repede am coborât scările. M-am dus la Lari, care mă aștepta în fața scării și i-am zis: 

„Gata, mi-a dat bani, hai să mergem!” 

Dinții îmi clănțăneau ca gheața în pahar la gândul că urma să mă joc Dota două ore încontinuu!

„Hai s-o luăm pe aici pe lângă biserică”, a zis Lari, „ajungem mai repede”.

Dinții îmi clănțăneau în continuare, de data asta de frică. Locul pe unde voia Lari să mergem era pe lângă tomberoane. Era plin de câini pe acolo.

„Mbine, hai”, am zis cu jumătate gură.

Dar n-am apucat să trecem de tomberoane, că Lari se oprește, îmi înfige o mână jegoasă în gât și-mi zice:

„Dă banii.”

Nici nu-mi mai tremurau dinții, înghețasem complet. În stomac simțeam cum mi se cască un gol imens, iar în pantaloni picături de căldură umedă.

Atunci l-am auzit pe Daniel apropiindu-se ușor de noi. A tras din țigară și a zis:

„Bă, ia gata, marș la scara ta.”

Lari m-a eliberat și-a luat-o la goană printre tomberoane, iar când Daniel a ajuns lângă mine, s-a făcut că-mi dă una la ficat și mi-a zis:

„Dă-mi și mie un leu că ți-l dau mâine.”

De atunci sunt în stare să fac orice pentru el, chiar și să ridic un sicriu.

 

2.

Salvarea vine de la preot care le alungă pe cele cinci hiene.

— Măi, reveniți-vă, lăsați-i pe băieți în pace, haideți mai repede, că ne așteaptă la biserică.

„Mulțumim, părinte!” îmi vine să-i zic, dar ceva îmi spune că în locul ăsta singurul care trebuie să mulțumească cuiva e Cosmin. 

Cosmin trebuie să-mi mulțumească în primul rând mie că nu m-am dus să-i fut una în ziua când l-am văzut cu mâna sub fusta Ralucăi. Nu zic că nu are și ea partea ei de vină, până la urmă cât de cretină să fii să te excite unul care e pe moarte? Adică eu stau cu tine cinci luni, îți cumpăr flori, îți dau lanțul meu de aur de la botez și tu când afli că ăsta e bolnav de leucemie îl lași să-ți bage mâna sub fusta aia verde, aia care îmi place atât de mult?

Tu știi cât m-am gândit, Cosmine, să mă duc la Raluca în pauză și să-i zic:

„Ți-a zis Cosmin câți metri a aruncat cu mingea de oină la ora de sport? Da, cu mâna aia pe care ți-o bagă la pizdă a aruncat fix 12.5 metri. De două ori mai puțin decât cea mai bleagă fată. Toată școala a făcut mișto de el, nimeni nu-i mai zicea Cosmin, toți îi spuneam doișpevirgulăcini. Era cam lung numele, dar n-avem cum să-i spunem altfel. Și asta nu e tot, nu doar elevii făceau mișto de el. Înclusiv Glăvan, proful de mate, a făcut mișto de el când l-a scos la tablă și i-a dat de rezolvat o ecuație simplă. Cosmin se ridicase fericit din bancă când a văzut cât de ușor e exercițiul. Era o ocazie perfectă să-și îndrepte media. Dar când a ajuns la finalul exercițiului parcă tot sângele i se scursese din corp. Atât era de alb. De ce? Pentru că Glăvan formulase ecuația astfel încât valoarea lui X să fie 12.5.”

Dar nu i-am zis nimic Ralucăi pentru că și tu, Cosmine, erai prieten cu Daniel. 

Vă știați de la la internet café, jucați Dota împreună, nu vorbeați foarte mult. Însă după ce i-ai povestit faza de la ora de mate, Daniel a lipit pe parbrizul loganului ăla obosit al lui Glăvan o foaie de hârtie A4. A lipit-o cu scoci și a scris pe ea doar atât:

 „Știu unde stai.”

Două luni de zile la rând i-a lipit textul ăsta pe parbriz până când Glăvan s-a internat la Obregia din cauza insomniilor.

Și mai trebuie să mulțumești Cosmine, în al doilea rând, tuturor colegilor de la mine din clasă. Dacă nu eram noi să facem spectacolul ăla caritabil unde am reușit să strângem cinci mii de euro poate că nu mai trăiai niciun an de zile.

Probabil că ală a fost cel mai bun an din viața ta.

Chiar dacă leucemia te slăbise în primă fază atât de tare încât nici mâna pe mouse nu mai erai în stare s-o ții, după prima etapă a tratamentului cu citostatice, imediat ce te-ai simțit mai bine, imediat ce viața începuse să-ți palpite din nou în obrajii ăia plini de coșuri, te-ai apucat de fumat.

Dar nu te-ai oprit aici. Parcă îți mai crescuse un coi, așa ai început să te porți. Ai ajuns să umbli cu toți ăștia șmecheri din oraș. Deși începuse să-ți crească din nou părul, tu alegeai să te tunzi ca un pușcăriaș tot timpul la unu sau doi. Ți-ai tras și trei dungi orizontale deasupra urechii drepte, probabil așa era moda printre cocalarii ăia cu care ai început să umbli.

Și ți-ai mai luat și mașină.

Un BMW negru, seria nu-știu-cât, că nu mă pricepi la mașini. Dar când te-am văzut că vii la școală cu mașina aia, n-am putut să nu mă întreb: cu ce bani îți iei tu mașină, Cosmine?

Că grasa de mă-ta abia dacă câștigă douăzeci de milioane pe lună la Tricotaje și pun pariu că are și datorii, iar taică-tu e mort din clasa șasea de când ne-am cunoscut. Știu, n-a fost o tragedie prea mare pentru voi, ba chiar se poate spune că a fost o eliberare.

Era genul ăla de moș care ieșea la copiii care se jucau cu mingea în fața blocului. Genul ăla care le spunea că bagă cuțitul în minge dacă nu încetează. Genul ăla care o bătea pe grasa de maică-ta pentru că știa ea de ce. 

Era un bețiv cu fața tumefiată de la alcool, cu fața ca interiorul unui bostan. Un bostan destupat, gustat și necumpărat.

Dar pe tine te-a durut în pulă. 

Ți-ai luat banii de la spectacolul ăla de rahat și în loc să-ți continui tratamentul cu citostatice stăteai numai prin baruri. Te jucai la păcănele, fumai, beai gin și mai mult ca sigur îi dădeai muie Ralucăi. 

 

3.

La asta mă gândesc în timp ce Daniel merge în fața cortegiului funerar. 

Mușchii lui sunt de folos din nou, pe ei se sprijină crucea din lemn de nuc ce urmează să fie plantată la mormântul lui Cosmin. 

Trecem prin centrul orașului. Câteva tipe de-a doișpea, când îl văd pe Daniel în postura unui mântuitor spontan, încep să zâmbească. Ăsta poate să agațe în orice situație, să mor eu. Ce înseamnă să te duci la sală. 

Ajungem în cele din urmă la cimitir. 

Cimitirul e așezat în stânga bisericii din afara orașului. E un cimitir suprapopulat, mormintele se extind în susul dealului de la an la an. În curând o să fie săpate gropi fix lângă casele vecine. Să vezi atunci certuri pe pământ. „Mortul tău îmi încalcă proprietatea!”, dar deocamdată nu e cazul.

E prea cald afară, mi-e sete și foame, probabil de asta mă gândesc la toate căcaturile astea. Vreau să plec, dar privirea lui Daniel mă ține pe loc, nu-mi vine să cred că vrea să asistăm la toată slujba. 

Dacă le mai aud pe femeile alea urlând, cred că o să mă arunc peste Cosmin în groapă. Dar parcă sunt și ele sleite de puteri, stau toate cinci ținându-se de mână într-un ciorchine de tristețe înmuiat în Xanax. Suspină fără să plângă.

În cele din urmă pleacă toți, rămân eu cu Daniel să ne holbăm la pământul proaspăt săpat. Pe mine, nu știu de ce, mormintele proaspete mă duc cu gândul  la mușuroaiele de furnici. Obișnuiam să ruinez, fără remușcări, civilizații întregi, civilizații construite cu migală de niște ființe minuscule. Dar pesemne că m-am mai maturizat pentru că acum nu simt nicio nevoie să calc în picioare mușuroiul ăsta imens sub care urmează să putrezească Cosmin.

— Era bun la Dota, zice Daniel și mă smulge din reverie.

Îmi întinde un pachet de Lucky Strike necartonat, nu se găsesc țigările astea decât la sârbi. Pescuiesc una, iar Daniel își scoate Zippoul lui pe care are gravat un saxofon. E cea mai mișto brichetă pe care am văzut-o vreodată. Mai scoate dintr-o plasă de supermarket două doze transpirate de Timișoreana. 

— Era bun de tot la Dota, zice în continuare Daniel, e mișto să fii bun la ceva, asta e tot ce contează. Hai noroc.

Trag din țigară cu scârbă, nu intră deloc pe stomacul gol și pe căldura asta. Mai iau o gură mare de bere după care îi zic:

— Și dacă ești bun la ceva asta înseamnă că poți să fii o persoană de căcat? 

— Ce vrei să spui? zice Daniel.

— Păi ne-am chinuit toți să strângem banii ăia și el s-a pișat pe noi, zic eu.

Daniel fumează  în continuare, se pleacă cu țigara în colțul buzelor uscate și ia un bulgăre de pământ pe care-l strivește în mâini.

— Nu fi prost, îmi zice, pe unii doar când îi mușcă moartea de cur vor ceva mai mult de la viață. 

Face o pauză după care adaugă:

— Mi-a supt-o și mie, zice Daniel.

— Cine? întreb.

— Raluca.

Verific cât mai e în doza de bere,  mai beau o gură, iar restul îl vărs peste mormântul lui Cosmin.