Povestire scrisă de Andrei Panțu, aleasă de Bogdan Munteanu la Creative Writing Sundays, pe 29 ianuarie 2017, la tema „o povestire din care zboară jumătate dintre adjective.”
— Aşază-te cu grijă, îmi şopteşte tânăra japoneză.
Yuuki ţine capacul, deşi nu e nevoie, sicriul rămâne oricum deschis. Urc înăuntru, pantofii şi costumul mă strâng, cravata mă sufocă. Mă întind în sicriu, e exact pe măsura mea, Yuuki închide partea de jos, sunt liber de la umeri în sus.
Când eram tânăr am călătorit într-o vară spre Japonia. N-am vrut să iau avionul, ca toată lumea, şi am sărit de pe mal pe prima insulă. Se scufunda încet sub greutatea mea, aşa că am sărit pe următoarea, s-a scufundat şi ea, şi pe a treia, către soarele care tocmai răsărea din ocean, şi tot aşa mai departe, din piatră-n piatră, din insulă-n insulă, neobosit, fără să mă opresc, fiindcă ştiam că altfel m-ar înghiţi imediat apele.
Am ajuns pe o insulă plină de iarbă, tufişuri, copaci. Tânăra japoneză mă aştepta zâmbind. Ştiam că o voi găsi acolo. Şi de surâsul ei ȋmi voi aminti ani mai târziu, când voi fi închis în sicriu, asistând la un neaşteptat preludiu pentru o înmmormântare. Am luat-o acasă pe japoneză.
M-am căsătorit cu Yuuki, şi atunci am aflat şi că am un frate vitreg. A apărut de nicăieri chiar la nunta mea şi mi l-a prezentat cineva, nu mai ţin minte cine şi de ce. Numele lui era Athanase. Aveam acelaşi tată, dar o altă mamă. M-a găsit după câteva pahare şi n-am înţeles prea bine cine era şi ce voia, i-am admirat costumul. S-a pierdut în mulţime, m-am strecurat printre nuntaşi, l-am căutat, nu l-am mai văzut, am regăsit-o în schimb pe Yuuki. Şi n-aveam de unde să ştiu că peste ani şi ani mi se va înscena înmormântarea, propria mea înmormântare.
Nu l-am mai văzut pe Athanase o vreme, ȋnsă într-o toamnă s-a arătat din nou. A apărut tăcut undeva lângă mine tocmai când aprindeam o ţigară, l-am văzut din nou când era să mă înec cu o bucată de friptură, când traversam strada îl zăream la volanul maşinii care dădea peste mine, mă speria sclipind în spatele tortului tocmai când suflam în lumânări, apărea în geam când pocneam şampania de revelion şi mă vedeam nevoit să-l las înăuntru.
A mai trecut un an, bătrâne, părea să rânjească.
Tremuram, o ştiu prea bine. Uneori simţeam cum mă urmărea, mă-ntorceam, nu-l vedeam, doar îl bănuiam, undeva acolo în mulţime, printre trecători, îl ştiam, ȋmi dădeam seama că mai devreme sau mai târziu mă voi trezi din nou cu răsuflarea de gheaţă în ceafă. Şi nu l-am gonit niciodată fiindcă nu aveam cum, nu puteam decât să închid ochii şi să mă prefac că nu e acolo, sau că sunt în altă parte, sau că e el altundeva, să mă rog, să sper că va pleca şi se va întoarce cât mai târziu, când nu-mi va mai păsa atât de mult, când voi fi prea obosit ca să mă mai sperii, să mă lase să mai petrec o dată, de două ori, de trei ori, învăluit de muzică, fără să mă gândesc la el. Mă-ntorceam la Yuuki de fiecare dată şi uitam imediat. Şi nu ştiam.
Anii se rostogoleau peste mine, eu mă ȋngropam în birou, iar biroul se ȋngropa zi de zi în teancuri de dosare, scăpam de două, mă trezeam cu încă cinci. Sigur, am avut parte şi de momente spectaculoase, în dimineţile când luam decizia de a bea cappuccino în loc de cafea, moccacino în loc de cappuccino, ciocolată caldă în loc de moccacino, pentru ca în cele din urmă să mă întorc iar la cafea; serile când, exasperat de ecranul albăstrui al calculatorului, alegeam alt wallpaper, o poză cu palmieri, dune de nisip şi valuri de spumă. Cad printre documente, mormane, dealuri, munţi de dosare, mă strecor printre ele, iar la capătul lor mă aşteaptă Athanase, chicoteşte, mă cheamă, îmi întinde mâna, e salvarea mea, doar el şi zâmbetul lui. Mă trezesc cu capul pe perna luminată de blocul vecin, plin de sudoare, în braţele soţiei, şi răsuflu uşurat.
Sigur, mi-e greu acum să explic de ce un bărbat ca mine, abia trecut de patruzeci de ani, ar organiza o repetiţie pentru propria lui înmormântare. Ar fi nevoie să povestesc cum mi-a propus compania la care lucram să particip la un astfel de eveniment, o lovitură de imagine pentru ei, cum mi-au oferit în sfârşit, după atâţia ani, promovarea mult visată, postul de assistant manager; cum m-au încurajat rudele şi prietenii să accept oferta generoasă; eu n-am vrut la început, nu, ce-i tâmpenia asta, o repetiţie pentru o înmormântare, şi cum ar trebui să mă comport, să stau întins şi să fac pe mortul? Nu m-au convins nici mama, nici tatăl, nici sora, nici fratele, iar cu Athanase nici nu am mai vorbit fiindcă ştiam că el m-ar căra şi în cârcă până acolo. M-am gândit nopţi ȋntregi la noul contract al companiei, pufăind ţigară după ţigară, întrebându-mă dacă merită. M-am plimbat cu Yuuki prin livada din spatele casei noastre, ea mi-a spus că va sta cu mine pe parcursul repetiţiei, şi am mâncat rodii în timp ce vorbeam despre toată nebunia asta.
De culoarea rodiilor e şi tavanul pe care-l văd acum, da, văd doar un tavan, pentru că zac într-un sicriu. Soția îmi strânge mâna cu tandreţe, şi mă priveşte surâzând. Îşi şterge ochii pe furiş, sau cel puţin aşa cred acum, din cauza luminii reflectate de pereţii camerei.
— Să-nchid ochii sau să-i ţin deschişi?
— Poţi să-i ţii deschişi.
Încremenesc ostentativ într-o poziţie caraghioasă, cu capul într-o parte, cu ochii nemişcaţi. Yuuki zâmbeşte:
— N-o să dureze mult. Vreo două ore, şi scăpăm de-aici.
Zumzetul mulţimii se apropie ca o adiere. Voaluri liliachii, pălării şi rochii negre, costume, chipuri bătrânicioase, pe unele le mai recunosc, rude de gradul doi sau trei pe care nu le-am mai văzut de-atâţia ani, toate se perindă pe rând prin dreptul sicriului să ȋşi ia adio de la mine. Eu stau neclintit, din când în când le mai zâmbesc complice.
Râd ei, râd şi eu. Ştii că totul e doar o repetiţie, nu plânge nimeni, doar n-am murit cu adevărat. În sfârşit apare tata, apare şi mama, ȋi urmează surioara cea mică, fratele mai mare, iar la final vine şi Athanase. Zăbovesc câteva clipe ȋn jurul meu, mă privesc nemişcaţi. Însă doar Yuuki stă lângă mine cu pleoapele aproape ȋnchise. Când totul se termină, ȋmi face cu ochiul, dezvelindu-şi dinţii albi.
Râd şi eu, însă de data asta fără convingere.
Athanase e pregătit să ţină un discurs, Yuuki se întoarce la locul ei. Abia acum înţeleg că îi văd pentru prima oară pe amândoi în acelaşi timp. Athanase aranjează microfonul, încerc să mă ridic în capul oaselor ca să-l văd mai bine, ȋnsă nu reuşesc decât să mă agăţ cu mâna de marginea sicriului şi să-mi intorc capul în direcţia fratelui vitreg.
— Puţini l-au cunoscut pe fratele meu.
Îl aud vorbind pentru prima oară, nu ştiu dacă e chiar el. Zarva mulţimii se stinge.
— Adevărul e că nici eu nu l-am cunoscut foarte bine.
Aruncă o privire fugară în direcţia mea, deşi nu pare să se uite la mine. Încerc să zâmbesc şi să articulez câteva cuvinte:
— Ei, nu m-ai cunoscut.
Nu vreau să stric repetiţia, cuvintele mele se vor oricum a fi şoptite, doar pentru Athanase. Le şoptesc mult mai încet decât mă aşteptam, de parcă aș fi răguşit, da, până la urmă chiar mă ȋntreb dacă am spus ceva. N-am protestat atunci când Athanase a vorbit despre mine la trecut, nici când bătrânelul simpatic din companie mi-a declarat oficial decesul şi nici măcar când mi s-a părut că aud suspinele soţiei, care spunea că evenimentul e mai mult decât un simplu preludiu.
Tavanul de culoarea rodiilor se-nvârte odată cu mine şi se-ntunecă, totul mi se pare firesc. La fel de firesc ȋmi pare deasupra și cerul albastru, atunci când îmi revin. O muscă îmi zumzăie pe frunte, mă chinuiesc să-mi contractez muşchii feţei pentru a o goni. Până şi mâna refuză să mă asculte. Musca de fapt nu mă mai deranjează, chiar dacă se plimbă pe obrazul meu, pielea parcă nu mai e a mea, e doar o pojghiţă de sticlă, maxilarul e anesteziat. O voce hodorogită ţine un discurs, din când în când tresalt fiindcă-mi aud numele, îl aud ca prin vis şi nici nu mai pricep dacă e chiar al meu. Ce mi-au dat să beau de am ajuns în halul ăsta? Hai, acum e momentul, să sar odată din sicriu, să zbier la ei cât pot de tare: e doar o repetiţie! Vreau să protestez, cred că strig la ei, dar nu pot, nu mai pot, aud crucile albe din jurul meu, simt groapa de lângă mine ca pe o durere surdă.
N-am cum să nu mă-ntreb, sunt încă viu şi-mi visez moartea? Sau încep să mor.
O văd iar pe Yuuki, zâmbeşte, şi o îmbrăţişare prelungită, cu Athanase, luminează ca un fulger de noapte relaţia dintre cei doi. Văd abia acum, ca prin beznă, vârful unui aisberg despre care n-aș fi vrut să aflu niciodată nimic. Ţâşneşc din sicriu şi strig la ei:
Terminaţi odată cu nebunia asta!
Nimeni nu mişcă, nimeni nu-ntoarce capul spre mine. Nu m-am clintit nici măcar cu un milimetru. Nu mă vede nimeni, nu mă aude nimeni. Poate că nu m-am mişcat de când am fost aşezat în sicriu. Vreau din nou să tresar, să mişc din degete, rămân paralizat. Nici nu mai ştiu când mă lasă-n jos, cobor ca într-un ascensor către subsolul răcoros până când ating fundul prăpastiei. Ultimele raze de soare se strecoară cu greu printre crengile desfrunzite, printre umbrele de pe marginea gropii, prin crăpătura subţire a sicriului. Nu-l mai văd, dar mi-l ȋnchipui, hai, amintește-ți-l, chipul lui Athanase care se aşterne peste pleoapele mele ca o ninsoare.
Groparul azvârle peste mine prima lopată de pământ.
Şi încă una.
