Povestire scrisă de Valentin Antonescu, aleasă de Horea Sibișteanu la Creative Writing Sundays, pe 28 aprilie 2024, la tema: „scrie un text de flash fiction în care să prezinți o scenă din viața unui personaj imediat după un moment care îi schimbă mersul normal al vieții”.
Nu pot să las lucrurile așa. Chiuveta e plină de vase, jurnalele sunt dezorganizate și laptopul e plin de pornografie. Ce-o să zică soră-mea? Ce-or să zică oamenii?
Încep cu ordinea și curățenia. Am trei perechi de șosete și doi chiloți aruncați pe podea. Astea sunt în regulă. Arunc și o pereche de blugi și două cămăși. Totuși, nu sunt murdare. O să se observe instant că miros a balsam, indiferent cât le șifonez și cât de neglijent zac pe jos. Închid toate ușile și ferestrele și fumez câteva țigări una după alta. Ca să mă asigur că totul va mirosi urât, pun hainele pe masă și suflu tot fumul spre ele. După a cincea țigară mi se face rău. Dau fuga până în baie să vomit. Mă dor fălcile și simt că-mi vine și pe nas. Realizez că amănuntul ăsta mă ajută mult. Toaleta unui artist adevărat vede multă vomă.
Dau fuga până în dormitor și îmi stric așternuturile. Un pat făcut la perfecție nu s-ar potrivi cu imaginea de ansamblu. Scot bateria din odorizant și închid fereastra, căci intenționez ca apartamentul să miroasă a suferință, nu a lavandă și mușețel. Cu o doză măricică de durere în suflet, șterg întregul hard disk de pe laptop. Tot ce trebuie citit a fost deja printat. Îmi spun că nu mai contează, dar ochii mi se umezesc și mâinile mă ascultă cu greu.
Mă apuc să spăl vasele, însă las câteva acolo, întrucât o chiuvetă impecabilă nu și-ar avea locul pe fundalul bârlogului meu. Spăl lingurițele și farfuriuțele murdare de dulceață de căpșuni și paharele din care am băut apă. Las o singură farfurie în care a fost o friptură cu cartofi la cuptor și o ceașcă de modă veche din care mi-am băut cafeaua tare, făcută la ibric. Totuși, un element lipsește. Un pahar murdar de whisky. Nu pot să beau așa ceva fără să mi se facă rău, așa că doar îl torn, îl vărs și îl așez peste farfuria murdară. Știam eu că-mi va folosi odată și-odată sticla aia blestemată.
Acum urmează hârtiile. Pun toate desenele și picturile făcute sul într-o ordine aleatorie în sertarul din mijloc al comodei din sufragerie. În sertarul de sub, într-un biblioraft vechi, îmi pun jurnalele, ordonate cronologic, începând de la caietele simple, bleumarin de acum cinci ani și până la agendele colorate scrise anul ăsta, cele cu un aer simulat de vechime, luate de la anticariat. O să le ia ceva timp să descifreze fiecare schiță bizară, fiecare mantră circulară, fiecare schemă cabalistică și interpretare personală a creierului uman. O să le ia chiar și mai mult să învețe să decodifice limba sh’kudd, mai întâi simbolurile, apoi gramatica, lexicul și topica întortocheată a cuvintelor. Cel mai mult o să le ia, însă, să-mi sorteze scrierile, să le separe pe cele scrise în glumă de cele care merită să fie citite, să le aleagă pe cele mediocre de cele bune și apoi să decidă cum să le grupeze. Nu e nicio problemă, după ce fac ce am de făcut n-o să-mi mai pese foarte tare de timp. Sper doar să o ducă mintea pe surioara mea îndeajuns cât să își dea seama că am avut un motiv întemeiat să le codez cu culori și simboluri sugestive.
Închei cu personajul principal al vieții mele. Cheia de boltă. La pièce de résistance. Manuscrisul meu. Îl plasez gentil pe marginea măsuței de cafea, la unghi de treizeci de grade. M-am gândit mult și bine dacă să-l leg sau nu. Am decis să mizez pe senzația de autenticitate a unui manuscris din foi volante. Nici nu l-am aranjat perfect, ba chiar am deplasat paginile de la fundul teancului un centimetru spre dreapta. Trebuie să se interpreteze că ar fi fost trântit acolo fără pic de intenție.
A venit momentul. Mai întâi încui ușa, căci nu s-ar cădea să o las așa. Setea de atenție s-ar mirosi de la o poștă. Mă schimb, adaug hainele de casă la mormanul mirositor de pe parchet și încep să pregătesc cada. Se umple încet cu apă fierbinte. Decizia asta a fost cea mai dificilă. Multă vreme am fost înclinat spre pușca decisivă sau spre vreo combinație spectaculoasă de substanțe. Am luat în considerare chiar și eternul duo scăunel-frânghie, dar nu aveam în tavan nimic îndeajuns de solid de care aș putea fi sigur că mă va ține. Am ajuns chiar ieri, după luni de zile de gândire, la singura concluzie posibilă, anume cada fierbinte și lama. În plus, ținuta formală înroșită de sânge condimentează întreaga scena cu cantitatea perfectă de romantism.
Cât se umple cada, gândul îmi zboară la paharul de whisky. Este prea mult. Nu-l pot lăsa acolo, căci cei ce mă cunosc știu că n-am putut niciodată să beau tărie și ar ajunge inevitabil să-mi păteze imaginea construită altminteri cu mare atenție la detaliu. Spălându-l, simt apa rece și mă întorc pe nerăsuflate în baie. Apa din cadă este tot rece. Singurul factor de care am uitat complet este apa caldă care se poate opri oricând. Se poate și cu apă rece, lama crestează pielea la fel de bine, doar că apa fierbinte m-ar fi scăpat de durere, mi-ar fi făcut trecerea să semene mai mult cu un somn decât cu un supliciu.
Pot să o fac și așa. Trebuie să o fac și așa, doar am ajuns până aici. Pășesc în cadă în pantaloni de stofă și cămașă albă cambrată, cu primii trei nasturi descheiați și cu mânecile suflecate. Mă întind după lamă tremurând de frică, gândindu-mă la fierul ce-mi va despica pielea de pe antebrațe și la șiroaiele de sânge ce vor urma. Ce bine-ar fi fost să am toleranța la durere fizică la fel de mare cum o am la cea psihică. Închid ochii, inspir adânc și tai antebrațul drept pe verticală.
Nu pot să o fac în halul ăsta. O fac mâine cum trebuie. Durerea e insuportabilă. Arunc lama cât colo și sar ca ars din cadă, împroșcând apă peste tot. Mă reped la trusa de prim ajutor și mă bandajez ca la carte. Ce bine că am studiat pe YouTube cum se face. Iau telefonul în mână și sun. Răspunde imediat.
„Alo, domnu’ administrator? Bună ziua. Da, Gabi de la patru sunt. Știți când mai vine apa caldă? Nici o baie nu mai pot să fac.”
