Povestire scrisă de Ionuț Ologu, premiată de Ovidiu Verdeș la concursul trimestrial de povestiri – „subtilitatea textului vine din refuzul dramatizării: nimic din ceea ce se întîmplă nu depășește limitele rutinei medicale, dar tocmai de aceea totul pare sordid și inuman.”
De afară bătea un octombrie auriu, dar în pereţi era o iarnă umedă, iar în carne, caniculă. De un alb imaculat, strălucind deranjant şi rece, colcăind a dezinfectant şi febră, salonul de spital avea familiaritatea oricărei încăperi de acest fel, adică imensitatea spaţiului străin şi claustrarea unei cuşti. De patru lămpi prinse-n perete erau agăţate patru icoane, care vegheau asimetric peste cinci paturi. Suplimentat cu un pat, salonul părea aşa de înghesuit, că cinci oameni nu ar fi avut loc să stea în picioare şi să treacă unul pe lângă altul, dar nici nu era cazul, pentru că cei cinci ocupanţi prinseseră rădăcini de plastic şi erau legaţi de pomi metalici, din ale căror fructe sticloase le picura fiecăruia timpul.
De la locul meu, m-am uitat la patul din faţă, printre genunchi şi bare metalice, fără să-mi ridic capul, doar privirea, pentru că mi-era ruşine să mă vadă cineva cum mă uit plictisit. Pacientul, oricine şi oricum ar fi fost înainte, ai fi crezut că mereu a fost ca acum: o masă ciudat proporţionată, compusă din încrengături de membre albe şi vene mov-verzui, şi dintr-un cap deformat într-un tubercul, din care se întindea un cordon de plastic până în perete, hrănindu-l cu oxigen.
Clanţa face un „zdrang” puternic şi scurt, urmat de o scârţâială ascuţită şi lungă, şi pacienţii semi-adormiţi şi letargici tresar energic, toţi în afară de unul, tocmai cel la care a venit asistenta, nu prea tânără, dar vivace. În timp ce opreşte şi scoate perfuzia bătrânului, trece la atac:
— Aşa, domnu’ Vasilescu, luăm şi noi nişte sânge? Ia ziceţi, ne daţi nişte sânge? Unde aveam noi vena aia bună, aici la stânga?
Şi continuă să întrebe şi să răspundă singură, în timp ce face recoltarea. Sugrumă braţul stâng, plesneşte de câteva ori pielea şi apoi dosul palmei, cercetează cu privirea şi până la urmă eliberează garoul, care lasă o linie roşie-vineţie, şi trece pe partea dreaptă. Strânge, înnoadă, plesneşte iar, până e mulţumită. Apoi, cu grijă, freacă pielea cu spirt usturător, rupe sigiliul acului, îl cunună cu seringa şi penetrează vena, pe care a tot curtat-o.
— Aşa, domnu’ Vasilescu, aţi văzut că am găsit?
În timp ce mişcă insistent, dar cu precizie, acul în carne, ca să alunece sângele mai repede, îi spune „Nu mişcaţi, da, domnu’ Vasilescu?!” avertisment inutil, fiindcă oricum pacientul pare că doarme şi cu greu face vreo mişcare chiar şi când e treaz. Dar cum stă cu capul întins, eu nu îi văd ochii din cauza măştii de oxigen şi probabil că avea asistenta motiv să îl avertizeze, pentru că scoate un sunet înecat, care aduce a „auu!”.
— Hai, gata, că te-am chinuit destul, piţigăie asistenta. Hai, ce-i de „au”? Nu vrei să mergi la nuntă? Păi aşa mergi mata la nuntă, cu „au-au-au”?
Domnul Vasilescu geme răguşit, întoarce faţa spre asistentă şi, deşi nu zice nimic din cauza măştii, după fruntea care mai face o încreţitură, pare interesat să vorbească sau să i se vorbească. Dar asistenta nu mai spune nimic, încruntată şi preocupată să transfere sângele din seringă în eprubeta specială şi în timpul ăsta să şi apese vata îmbibată în spirt, pentru că bătrânul abia poate ridica mâinile, cu atât mai puţin să pună presiune în ele. Asistenta reuşeşte până la urmă să-i pună un leucoplast, dar mica lui rană deja a pătat cu sânge cearşaful alb. Îşi strânge ustensilele şi iese grăbită. Când se deschide uşa şi poartă un curent de aer greu în direcţia mea, am înţeles de ce s-a cam grăbit pe final cu recoltarea şi nu s-a sinchisit prea mult de sângele picat: aşternutul trebuia oricum schimbat pentru că şi pacientul trebuia schimbat.
Uşa se deschide iar şi intră o femeie mică de statură şi îndesată, nici ea prea tânără, dar cu paşi hotărâţi şi sacoşe zgomotoase şi eu îmi dau seama că nu mai e rost de dormit, aşa că pot să privesc absent în orice direcţie. Mă prefac că îmi ajustez perfuzia pe stativ şi mă dau mai la margine, aşa încât să nu-i mai las loc femeii să se aşeze iar pe patul meu ca să vorbească cu soţul ei întins pe patul de lângă.
— Ce faci, te-ai sculat? îl salută ea. A trecut vizita? Ai vorbit cu domnişoara doctor? Ce-a zis?
— Ce vizită, mă fată? Azi e sâmbătă. Nici nu e doctora mea azi. Trece numa’ garda mai pe seară…
Femeia nu-l lasă să continue, întoarce nasul spre patul din mijloc şi, cu o faţă strâmbă, întreabă fără să şoptească:
— Iar a făcut pe el?
Pune alimentele în frigiderul dintre patul meu şi al soţului ei şi îi inspectează alimentele de ieri.
— Zi, ce-ţi dau de mâncare?
Soţul nu apucă să răspundă că se deschide uşa zgomotos a treia oară şi de data asta o infirmieră intră grăbită. Cred că spune ceva, dar nu se înţelege ce, şi după ce roteşte o dată privirea lent prin salon, deschide larg geamul. Iese iar grăbită pe hol. Bărbatul cu căciulă din colţul opus mie se ridică uşor, îşi ia perfuzia într-o mână, bombăne ceva de curent şi se ridică să închidă „da’ măcar uşa”. Nu apucă decât să o împingă, că infirmiera se întoarce de data asta însoţită de o colegă şi dă iar uşa de perete. Dacă tot s-a ridicat, bărbatul cu căciulă iese, mă gândesc, pe holul mare la tonomatul de cafea, cu perfuzia în palmă şi cu un mers legănat.
— Vedeţi că tataie trebe schimbat, le atrage atenţia vizitatoarea infirmierelor.
— Asta facem acuma, doamnă, la ce credeţi că am venit?! Hai, tataie, că trebuie să te schimbăm că iar ai făcut pe tine, fir-ar a dracului de viaţă! spune una din ele, cea cu părul cărunt, mai tare şi decât dacă ar fi vorbit cu un surd aflat în camera de vizavi, cu toate că pacientul era chiar lângă ea şi cu siguranţă nu era surd.
— Dă-i tu oxigenul jos, Lenuţa, cât îi caut io… Dar nu mai are şerveţele umede?
— Ba parcă mai avea, ia vezi în plasa aia de sub pat.
— Aicea-s numai pamperşi parcă. A, ia uite, şi pamperşi mai are doar unul.
— Nu mai ai pamperşi, tataie! Vine cineva la tine?
Domnul Vasilescu priveşte direct la ea speriat sau doar dezorientat, dar când îi văd ochii lăptoşi îmi dau seama că m-am uitat prea mult în direcţia lui şi, stânjenit, întorc capul şi mă întorc cu tot corpul la perete. Bărbatul din dreapta lui e ieşit la cafea, cel din stânga priveşte concentrat pe fereastră, iar pacientul de lângă mine ştiu deja că e ocupat cu respiraţia greoaie şi neregulată şi cu numai el ştie ce dureri mai are. Doar soţia lui mai rămâne să-i invadeze intimitatea domnului Vasilescu; s-a dus în dreptul ferestrei să ia aer, dar stă cu spatele la fereastra deschisă şi le priveşte pe infirmiere cum se chinuie să-l ridice cât de cât. Şi pentru că ele nu sunt domnişoarele doctor, femeia nici nu se simte stingherită să iasă, nici nu îi spune nimeni asta. În schimb, începe să vorbească:
— Dar la tataia ăsta a mai venit cineva de alaltăieri? Când am fost eu, a intrat parcă o nepoată care-i la studii aici, a stat un pic, a râs cu el, nici nu i-a dat să mănânce, l-a pupat şi-a plecat.
— Ce să-i dea de mâncare, doamnă, n-aţi văzut că doar noi ne chinuim cu el?! se plânge infirmiera căruntă, în timp ce merge la baie să ude un prosop. I-am zis la colega de seară să-i spună la fata asta să-i mai aducă şerveţele umede, scutece, de-astea de curăţat. Şi i-a spus? Nu i-a spus. Uite cu ce ne chinuim noi aicea, spune arătându-i demonstrativ prosopul umezit. Mi-e şi milă de el, săracul, da’ ce să-i fac?
— Păi ce, ei când l-au adus aicea nu ştiau că trebuie să-i aducă? răspunde cealaltă infirmieră.
— Da’ săracu’ ce are? Credeţi că mai scapă?
— Eh, bătrâneţile, doamnă, noi nu tot aşa ajungem? Îi mai bagă nişte tratament, nişte sânge, iar acasă, iar aici…
— Haideţi, doamnă, decât să te chinui aşa…
— Merge la nuntă, mă fată, o întrerupe gutural bărbatul de lângă mine pe soţie. N-auzi că l-au adus să-l întremeze un pic, că are băiatu’ ăl mic nunta acuma. C-o întreabă pe don’şoara doctor în fiecare zi la vizită: „Da’ acasă când pot să plec?”, „Da’ unde vă grăbiţi, domnu’ Vasilescu, aşa?” zice doamna doctor şi el: „Păi are băiatu’ nuntă”. Și don’șoara doctor zice: „Pleci acasă luni, dacă ies analizele tot așa bune…”
— Păi e el de nuntă, mă bărbate, tu nu vezi cum e, că nici nu poate sta-n picioare?
— L-or lua luni cu salvarea să-l ducă acasă, nu tot aşa cum a venit?
— I-auzi, tataie, mergi la nuntă? se răsteşte iar infirmiera şi, după cum răsuflă ea, îmi dau seama că au reuşit să-i schimbe cearşaful de sub el şi aproape au terminat.
Bătrânul dă să zică ceva, dar nu apucă, fie pentru că nu poate, fie pentru că infirmiera îi strigă din nou, de data asta direct în faţă:
— Care băiat se însoară, ăl mare sau ăl mic? Sau câţi băieţi ai mata?
Răguşit, dar mai ales sleit, răspunde „Ăla mic, da” şi dă din cap afirmativ. Mai deschide gura şi iese ceva între tuse şi un strigăt jos.
— Când are, bre, nunta?
Pentru că îl vede nedumerit, nu îi mai zice nimic. El tot mai mişcă buzele ca şi cum ar vrea să mai spună ceva, dar pare că are atâtea de povestit, că nu se poate hotărî pe un singur subiect. Mai ies câteva silabe rupte de sensul cuvintelor şi, în parte curioasă, în parte ca să-l ajute să se adune, infirmiera îi spune:
— Câţi ani ai, bre, matale? şi de data asta nu mai ţipă.
— Două mii… optişpe.
— Nu în ce an suntem, bre, ce vârstă ai mata?! râde infirmiera. Ştie anul că-l întreabă la control de la neurologie, explică ea vizitatoarei. Hai, gata, tataie pe ziua de azi. Stai cuminte că viu eu imediat să-ţi dau de mâncare.
Infirmierele ies cu aşternuturile murdare şi trântesc uşa în urma lor. Femeia se mai uită o clipă la bătrân şi trece la ale ei:
— Zi, îţi dau o banană?
Pauza durează mai mult de o clipă.
— Adă’ncoa, răspunde soţul.
Soţia îi dă o banană din bagajul cu care a intrat. Câteva clipe se uită iar la bătrân, în timp ce soţul ei se chinuie cu degete tremurânde să ciupească vârful negru. Îi ia fructul din mână şi cu o mişcare incisivă îndoaie coada, care plesneşte într-o deschizătură. Rupe o bucată din miez şi i-o dă soţului.
— Auzi, tu, când or avea ăştia nunta?
Bărbatul molfăie tăcut şi greoi.
— Că ce mai e până la postul Crăciunului? Două săptămâni şi un pic.
Rupe iar.
— Mai sînt ăstea trei zile din octombrie. Ce nuntă fac ăştia când dau ploile?
Bărbatul ridică tăcut din umeri şi continuă să mestece.
— Şi fata aia de a venit până la el, nepoată sau ce e, de ce n-o mai fi venit? Că zicea că stă aici, că e la facultate, că e şi cu serviciu aici?
Se uită direct la bătrân câteva momente, apoi se întoarce la soţ, lămurită:
— N-a mai venit nimeni zilele astea la el, nu? Puteau să plătească o fată, un ajutor să vadă de el zilele astea…
Un fruct nu e făcut să sature, dar bărbatului nu-i mai trebuie mâncare. Se întinde iar în pat şi închide ochii. Soţia merge la baie să arunce coaja şi închid şi eu ochii, gândindu-mă că ar fi bine dacă aş adormi.
— Ce-ai făcut, bre?! mă alertează vocea femeii.
Bătrânul stătea întins în pat, cu pieptul acoperit de varză călită. Răsturnată într-o parte, caserola albă adusă la prânz impregna o pată portocalie şi unsuroasă pe pijama, pernă, pătură.
— Ce n-ai mai avut, bre, răbdare, n-au zis fetele ăstea că vin să îţi dea de mâncare?!
Cu mişcările ei incisive, pune mâna pe caserolă, adună cât poate din varză şi merge în baie.
„Zdrang!” şi „Scââârţ!” şi infirmiera căruntă intră din nou.
— Ce-ai făcut, mă, tataie, mă? Ţi-a fost foame, hă, nu puteai s-aştepţi?! Ia, mai ai prosoape de hârtie? Pijama curată ai? şi trece iar la căutat.
Se lasă o tăcere la fel de grea ca mirosul care loveşte brusc.
— Pfoaii! Ce-ai făcut, bre, iară? Cum te schimb eu acuma fără de niciunele?
Infirmiera mai scotoceşte, mai vorbeşte în barbă, apoi cu mâinile în şold:
— Ce facem, bre, acuma, hm, ia zi?
O clipă, domnul Vasilescu o priveşte pierdut şi din gât reuşeşte să articuleze clar:
— M-aruncaţi la gunoi.
— Să te-arunc eu la gunoi?! Dar ce am eu cu dumneata? Să te-arunce al cui eşti.
Bătrânul mişcă muteşte buzele.
— Ai bani la tine să îţi luăm şerveţele şi pamperşi? întreabă răspicat şi rar infirmiera. Ia, ai aici la piept?
Vrea să îi caute în cămaşa pijama, dar bărbatul își ridică mâna dreaptă şi palmează buzunarul de pe pieptul stâng.
— Stai, bre, că doar nu-ţi ia nimeni banii. Nu pentru dumneata cumpărăm şerveţele şi pamperşi? Cu ce vrei să te curăţăm?! Uite-te că nu mă lasă să-i iau! se plânge infirmiera vizitatoarei tocmai ieşite din baie.
El o priveşte mut, agăţat cu dârzenie de buzunarul de la piept.
— Ce-ai, bre, ce ţi-e aşa teamă că ţi-i furăm? Că te-au lăsat aici e bine?!
Cele două femei se uită una la alta şi pufnesc dezaprobator.
— Hai că mă duc să-i aduc o pijama de-a noastră din spital şi să-l schimb cumva, că nu-l putem lăsa aşa…
În urma infirmierei, vizitatoarea rămâne cu intenţia de a-şi începe flecăreală neobosită, dar soţul ei evită primejdia:
— Du-te tu şi ia-i scutece şi ce mai trebuie.
— Dar eu ştiu ce-i trebuie?! Şi astea de adulţi sunt pe mărimi, de unde să ştiu de care-i trebuie?
— Ia, mă fată, pe una din fetele astea de pe aici şi du-te. Le întrebi pe ele.
Femeia îşi ia poşeta şi iese; ştim toţi că va găsi parteneri de discuţie mai deschişi decât noi.
Eu mă uit la perfuzia mea cum atârnă aproape goală şi mă gândesc că imediat pot ieşi pe balcon.
*
Aş dormi, dar au lăsat veioza de deasupra patului meu aprinsă, ca să nu ne trezim pe timpul nopţii în întuneric şi să nu ştim unde suntem. Aş vrea să fie întuneric în salon şi mai răcoare, dar caloriferul frige. Cum tot nu pot dormi, mă gândesc că e momentul să încep cartea ce am adus-o cu mine. Mă pot mişca în voie, fiindcă trei dintre bărbaţii din salon cu mine dorm duşi, după cum sforăie sau după cum tac, fără dureri, fără greutate în a respira. Cred că le-au şi dat ceva să poată dormi. Bătrânul de pe patul din mijloc este perfect treaz şi nesomnoros, cum e în fiecare noapte. Ba chiar noaptea pare mai agil decât ziua: îşi învârte privirea în toate direcţiile, se foieşte, chiar reuşeşte să vorbească mai clar. Dar este şi mult mai confuz. Rosteşte câteva cuvinte destul de tare, dar eu tot nu-l înţeleg. La a treia încercare am desluşit „telefonul” şi arată pe frigiderul de lângă mine.
— Ăsta e telefonul meu, zic. E pus la încărcat.
— Al meu e? rosteşte rar, sacadat şi inconfortabil de speriat.
— Al dumneavoastră e acolo pe noptieră.
Nu are nicio reacţie, ca şi cum s-ar decide dacă să mă creadă sau nu.
— Trebuie încărcat şi-al dumneavoastră?
Ştiu că ar trebui să mă ridic, să încerc să-l înţeleg mai bine, dar privirea lui lăptoasă şi fixă mă stânjeneşte şi mă umple de vină. Mă întorc la cartea mea neîncepută. Lumina bate în sus, spre tavan şi abia văd să citesc. Ridic mâna şi întorc veioza în formă de pară cu becul în jos. Muşte arse, negre-maronii, cad prăfoase pe pernă, pe cearşaf, pe faţa mea. Printre înecat şi strănutat, scutur perna şi cearşaful cu palma şi arunc muştele moarte pe podeaua de ciment. Sub privirea apăsătoare a domnului Vasilescu, mă întorc cu faţa la perete şi aştept să adorm. Dar îmi vin în minte fotografii de nuntă şi mă întreb dacă asta e noaptea de dinaintea nunţii sau acum are loc petrecerea.
