PREA MULTĂ ÎNȚELEGERE

Nuvelă scrisă de Andrei Gogu, aleasă de Cosmin Perța la atelierul intensiv de scriere creativă din noiembrie 2022 – ianuarie 2023.

Când m-am întors acasă de la muncă și nu mi-am mai găsit lucrurile, am simțit că pot fi cine vreau, că am fost eliberat de identitatea celui de dinaintea mea, un tip pe care nici nu știu dacă aș fi vrut să-l cunosc. Mă gândeam la cât de mult spațiu liber aveam acum la dispoziție pentru a-mi aranja viitoarele lucruri și am observat o ramă cu fotografia lipsă. Acest gol în care aș fi putut pune orice alt instantaneu mi-a amintit cine sunt și am știut că am tras paiul mai scurt. Nu eram un om care începea viața de la zero, ci de la minus: un televizor, un aparat de bărbierit, o boxă wireless, un scaun de birou, un fierbător, un lănțișor de aur de la mama și orice altceva ar putea fura un hoț din garsoniera unui tânăr de 24 de ani. Bine c-am avut telefonul și laptopul cu mine la muncă. Una din puținele chestii pe care acest hoț nu le-ar fi luat ar fi fost chiar poza care lipsește: am doi ani și stau în cipici lângă bradul de Crăciun împodobit cu lumânări, iar părinții mă țin fiecare de o mână de parcă aș fi unicul conductor al electricității lor. Era atâta căldură în acea poză încât nu ai fi anticipat că tatăl o va fura după 22 de ani chiar de la bebelușul său.

Las plasa cu legume jos – vechiului eu nu-i mai e foame – și văd că tata nu a putut vinde chiar orice. Cărțile și atlasele mele sunt neatinse. Unei părți din mine îi place să creadă că le-a cruțat fiindcă știe cât de mult țin la ele, dar după îl vizualizez încercând să vândă o hartă detaliată a Munților Pirinei pentru o cinzeacă de Smirnoff sau Melancolica moarte a Băiatului-stridie pentru o sută de Zarea. A fost și el mai realist. Dacă i-aș urma exemplul, mi-aș face un gulaș, aș deschide o carte și dimineață aș schimba yala, nu aș ieși acum pe ușă în căutarea lui.

Tata nu merită să-l salvez și cu siguranță nu a meritat răbdarea mamei. Fiecare treaptă pe cele patru etaje ale scării mele e un moment în care mama l-a rugat să nu mai bea și, în același timp, un bun de-al ei pe care el l-a vândut. Apartamentul 13, apartamentul 12, 11, 10… Cel mai utilizat semn matematic în familia mea a fost mereu minusul. Problemele din manualele de când eram mic nu au fost despre oameni bogați care-și permiteau să dăruiască prietenilor câte 90 de plăcinte, ci despre câți mililitri de alcool face o rochie de mireasă. Dar o verighetă? Un cearșaf brodat de mână? Ceasul bunicului? Blana de vulpe? Și mama a fost nebună să stea vreo 15 ani cu un asemenea om și să-l creadă de fiecare dată când i-a promis că nu va mai bea. A luat-o de la Marea ei Neagră și i-a dăruit în București una incoloră de alcool. Apartamentul 8. Eu cam de pe la opt ani m-am prins că tati treaz e un fel de manifestare rară care nu are absolut nicio putere și că tati băut e cel adevărat care nu va pleca niciodată. Sticlele vecinilor îmi stau în drum și le lovesc cu piciorul. În timp ce Dani de la bloc juca Învârte sticla ca s-o pupe pe Petruța, eu și cu mama jucam noua ei găselniță: Găsește sticla lui tati. Piesele de joc erau formate din trei pioni: un tată alcoolic, o mamă cu o tumoră pe creier și un fiu confuz. Pentru fiecare sticlă ascunsă de pionul tata prin cotloanele apartamentului, pionul fiul primea o bomboană Zozole. Cum eram dependent de sucul lor acrișor care îmi pișca limba, am găsit Săniuțele din ghetele de pescuit, Aperolul de sub cuva mașinii de spălat și sticla de 50 ml de Chivas Regal din cuibul abandonat de rândunici. Partea cea mai perversă a jocului era că nimeni nu câștiga niciodată. Poate mama l-a câștigat când a murit în primul meu an de facultate, iar eu și cu tata am rămas să punem pionii în cutie. Nu pot să spun dacă-l caut să-l bat, să-l aduc înapoi acasă sau să…  

— Iuliane, dragule, l-ai văzut pe taică-tău? Că-mi promisese că m-ajută cu centrala aia, că-i tot scade presiunea, mânca-o-ar ciuta! mă oprește la ieșirea din scară tanti Leontina de la parter.

— Și câtă vodcă o să-i dai la schimb, tanti Leontino? o întreb și încleștez maxilarul.

— Eu, niciodată! Bărbate-miu, că el mai păcătuiește cu sticla și dacă s-or pune la masă eu nu pot să-i opresc!

— Nu-l mai aștepta, c-a murit și mă duc să-l îngrop!

Trage aer în piept pregătindu-se de toate condoleanțele din lume, dar trântesc ușa scării și nu mai aud ce spune. N-o suport pe țăranca asta. Bărbată-su are o grămadă de bani și tata iese de la ei cu Săniuța în buzunar. Îi urăsc pe toți care-l cheamă să le lucreze instalații de sute de lei pentru ca apoi să-l plătească cu echivalentul alcoolic al Monei fiindcă știu că nu-i va refuza. Când m-am mutat de la cămin în Cartierul Roșu din Militari am iubit zona. Un pătrat îngrădit pe trei laturi de un câmp, un râu care se varsă-n Lacul Morii și Institutul Aerospațial Elie Carafoli, ceea ce însemna zero trafic. Liniște, blocuri de doar patru etaje cu grădini la parter și aer curat. Obișnuiam să salut orice bătrânică care-și săpa magnoliile, dar de când l-am primit pe tata să stea cu mine am ajuns să le privesc pe toate de parcă sunt dealerii fiului meu adolescent.

Bineînțeles că are telefonul închis, dar dacă e cineva care știe unde e, ăla e Lică, singurul țigan din cartier care mai are căruță. O dată pe săptămână își ia familia și fac raita pătratului în căutare de fier vechi. La mine la bloc nu l-am văzut niciodată, dar o aud pe nevastă-sa când am geamul deschis. S-a șmecherit și el și n-o mai pune să strige. A înregistrat-o de acasă pe telefon și-i dă play la boxa portabilă. Ba chiar îi face pe toți să râdă când în loc să țipe singur la nevastă-sa, pune înregistrarea cu Taci, fă! pe repeat și țiganca nu mai are ce să zică. De la el ia tata garnituri pentru țevi și alte șurubării.

Frigul de noiembrie amestecă fumul din curți cu mirosul de frunze moarte și ude. Și grădinii ăsteia i-aș da foc și grădinii ăsteia i-aș da foc și grădinii ăsteia i-aș da foc. Nu se va opri din băut, nu se va opri din băut, nu se va opri din băut orice fac, orice-i spun, orice-mi va spune. E singura certitudine din viața mea.

— Nea Lică? Bre nea Lică? îl strig din spatele gardului ruginit de doi metri. Îmi deschide fi-su de șase ani în tricou cu SpongeBob.

— Ce vrei, tramvaie? mă-ntreabă și caută ceva-n nas.

— Unde-i tac-tu?

— Țiganu’?   

Taică-tu e rom, tu ești rom, iar rom înseamnă om în limba ta. Țigan e un termen peiorativ folosit de români încă de acum multe secole ca să vă umilească. Biserica Ortodoxă Română și boierii v-au deținut și v-au vândut ca sclavi timp de sute de ani. Aveți parte de discriminare perpetuă și de aceea taică-tu umblă după fier, tu nu mergi la școală și-i spui țiganu’, în loc de tati. Mai ascultă și tu un podcast, copil prost care ești.

— Da. Unde-i țiganu’?

— În spate, bea.

Îl dau la o parte și o iau pe lângă căruță și casă în timp ce câinele legat mă latră. Lică stă la masă cu două peturi de Albacher și două pahare. E sfrijit, dar are dinții albi de la punguța cu bicarbonat cărată mereu în buzunar și o față care a văzut toate nenorocirile lumii și a râs de ele. Un foc între trei BCA-uri îi ține de cald și îi luminează verigheta de pe ciotul unui deget strivit în tinerețe de un calorifer. În spatele lui tronează o grămadă fără capăt de fierătaie, de parcă a deconstruit un combinat. Din casă se aude nevastă-sa cum trebăluiește.

— Ia zi, nea Lică, unde-i taică-miu?

— Cine? mă-ntreabă și mă privește de parcă-mi toarnă cu zâmbetul un pahar.

— Hai, că n-am timp, zi unde e.

— Să moară…

— Gata, gata, să-ți trăiască, că știu că-i aici. Ce dracu’, doar stai pe scaunul meu de la birou! Zi odată unde e, că sunt îngrijorat.

Își împreunează trei degete în aer, pregătit să-și facă cruce că nu știe. Le ține suspendate puțin, își lasă mâna pe lângă corp și se uită către bucătăria de vară.  

— Narcisee! Hai, mă, ieși, c-a venit fi-tu și io nu sunt hoț!

Îmbrăcat în treningul lui negru Adidas, tata iese încet de după un perete și pășește ca un om care s-a reînvățat să meargă când e beat. E slab și pare că plutește înainte să se oprească la câțiva metri. Se uită în jos de parcă pământul ascunde ceva. Îmi amintește de mine la 5 ani când mă chema mamaia spunându-mi că n-o să mă bată dacă vin, iar eu mă duceam și-mi luam bătaie. Telefonul îmi vibrează, dar îl ignor.

— Dacă îmi lăsam acasă laptopul, l-ai fi vândut și pe el?

Tace și se mișcă abia perceptibil, ca un copac bătrân.

— Nu că mă doare de el, da’ știi că pe el am pozele cu mama, da? Ai fi vândut pozele cu mama unui lăbar care le-ar fi șters în secunda doi? Zi!

— Eeh! exclamă și zvâcnește din mână de parcă vina ar fi o muscă.

— Ce eeh? Lănțișorul de la mama, mă, bolnavule?

Își freacă barba cu acea indiferență limpede de bețiv, purtat de vântul vieții ca un fir de praf ce nu poate alege ochii pe care-i va face să lăcrimeze.

— Mă, tu știi cum e să n-ai nimic? Am terminat o facultate și sunt librar pe minimu’ pe economie și nu știu cum e să ai ceva, mă! Am avut colegi… le-a cumpărat mă-sa și ta-su apartament. Mă, tu-ți dai seama cum e asta? Păi normal că nu-ți dai seama, că nici tu nu știi cum e!

Tace și într-un fel știu c-o să mă lase să vărs tot.

— Mă, tu înțelegi că eu nu pot să am o familie? Eu nu am bani de o familie, omule, când abia o duc eu. Și știi ce fac? Nu fac! Asta fac! Nu fac un copil! Tu la ce pula mea m-ai mai făcut dacă n-ai fost în stare să ai grijă de noi? De ce pula mea exist eu? Ca să mă furi tu?

Lică deja a intrat în casă. Tata se pune pe un scaun și-și toarnă un pahar de Albacher. Corpul începe să-mi tremure. Fac un pas către el și mă opresc când văd că varsă tot paharul pe pământ. Îndrugă ceva în barbă.

— Ce?

— Nu trebuia s-o-ngropăm aici.

— Ce?

— Pe mă-ta. Nu trebuia s-o-ngropăm în pământu’ ăsta jegos… Ea s-a născut pe nisip, zice, apucă colțul mesei și strânge.

— Ce, plângi? De ce plângi, mă? De ce pula mea plângi? Că nu din cauza ei bei tu! Să nu zici că bei din cauza ei că te omor unde stai!

Încep iar să tremur.

— De ce bei tu, mă? C-a murit maică-ta acu treij dă ani? Și io cum nu beau, mă, c-a murit mama? Eu de ce nu beau? îl întreb și mă duc lângă el. Mă las pe vine și-l strâng de genunchi. Știi, mă, că te-a așteptat? Femeia asta, mă, femeia asta bună și proastă și tot ce-am iubit eu, te-a așteptat, mă. Putea să se-ntoarcă la marea ei, dar nu. A crezut, mă, în tine. Ia uită-te la mine, îi cer și se uită obosit. Eu nu cred, mă, în tine. Eu cred c-o să bei pân-o să mori. Și știi unde te duci după? Nu te duci nici în pulă, că nu există nimic acolo sus. Nimeni care să te pedepsească că n-ai iubit-o. O să dispari, mă. Și dacă vreodată o să am un copil, uită-te la mine, dacă vreodată o să am un copil, n-o să-i spun de tine, mă. N-o să te mai știe nici dracu’, îi zic calm și mă ridic. Când dau să mă întorc aud ușor în spatele meu:

— Știu.

— Ce?

— Știu că ai dreptate, îmi zice și-mi lipește mâna de obrazul lui. Nu merit iertarea ta.

— La dracu’ să mă…, mi se îneacă vorba și-ncep să-mi ardă ochii, ca înaintea unui plâns.  

În acest moment îmi dau seama de ce nu am renunțat niciodată la tata. De fiecare dată când s-a prăbușit în balta lui de lichide umane, am dat în el cu piciorul. Încasa fiecare lovitură fără să zică nimic, iar apoi o parte din el se dedubla și-și dădea singur ultimele picioare, ca un om care stă întins pe spate și scuipă în sus, știind unde va ateriza. Mereu căutam o contrazicere, o revoltă, un cuvânt răstit, un mililitru de testosteron și mi se oferea empatie și autocondamnare. N-a ridicat niciodată mâna nici la mine, nici la mama. Tot ce făcea era să bea și să doarmă, de parcă l-ar fi durut să existe, de parcă noi nu eram suficienți pentru ca el să vadă lumina zilei. Nu-mi dădea libertatea să-l urăsc, iar asta mă făcea să mă urăsc pe mine că nu pot renunța la el, că e ceva mai presus de alegerea mea, ceva biologic care mă condamnă să mă înmoi atunci când carnea mâinii mele atinge carnea udă a obrazului său. Uneori mă întrebam dacă tumora din creierul mamei a făcut-o să poată ierta în mod nenatural orice, de parcă iertarea era o boală de care mă temeam să nu mi se fi transmis.   

— Hai acasă, îi zic și-mi trag mâna.

— Nu.

— Ce vorbești?

Își întinde mâinile către foc de parcă cheamă un câine.

— Tu ai viața ta, eu am viața mea. Nu trebuia să te caut.

— Aaa, acum am viața mea? Și-atunci de ce dracu m-ai căutat? Ca să iei tot și să pleci?

— Îmi era dor… Ai ochii ei.

— Deci au trecut 32 de luni, 32 de luni și 11 zile de când a murit mama și tu acuma te găsești să-mi spui că ți-e dor, mă? Ce culoare are lumânarea din felinarul ei?

Tace.

— Ce crește la capul ei?

Tace.

— Îți e dor…

Vântul suflă și vorbește prin fiarele lui Lică, da’ nimeni nu-nțelege ce spune. Miroase a rugină și a lemn ars. Trece o vreme în care eu și tata ne uităm la foc. E tăcerea aceea nenorocită, aia în care realizezi că pe o rocă minusculă dintr-o galaxie-grăunte-de-nisip, maimuța care a evoluat dintr-un pește a descoperit într-o zi că fructele căzute de ceva vreme pe jos îți dau o senzație ciudată de amorțeală plăcută. Loviturile celorlalți masculi sau faptul că nicio femelă nu îl voia au devenit dintr-o dată mai ușor de suportat. Bineînțeles că maimuța a început să construiască vase în care fructele să fermenteze controlat pentru ca zeci de mii de ani mai târziu taică-miu să nu-și poată trăi viața, fiindcă se cacă bacteriile etanol când mănâncă zahăr! Păi nu-ți vine să eradichezi tot? O, ba da! Căldura focului care-mi atinge pielea e sângele tuturor speciilor de hominizi pe care le-am masacrat din nou și din nou și din nou de fiecare dată când o veveriță mai mare a hotărât să devină prea sociabilă. Ăsta să-mi fie singurul scop pe roca asta, să stagnez la infinit procesul evoluției, să-l văd pe taică-miu cum nu a existat niciodată și pe mama cum nu a suferit niciodată.    

— Nu mai sta, că nu vin.

— Și ce-o să faci? îl întreb în timp ce continuăm să privim focul.

— Mă descurc. E baie publică-n sectoru’ 5. Îmi spală și hainele acolo că am mai fost.

— Și unde-o să dormi?

— O știu pe doamna Delia de la Grivița-Cișmigiu. Îmi dă ea haine, mâncare.

— Unde o să dormi, omu’ lu’ Dumnezeu? îl întreb și mă uit la el.

Colțul buzei i se strânge puțin în ceva ce aduce a zâmbet.

— Parcă ziceai că nu există…, îmi spune, dar vede că nu are efect. E adăposturi, e Lică, îmi ține sculele, mai lucrez ceva, nu mor de foame.

— Bă, tu te-ai țăcănit la cap?

Stă nemișcat, de parcă nimic din ce mai am de spus nu-l mai poate atinge.

— O să mori, omule! Te înjunghie, dracu’, un aurolac! Vine iarna! Cum o să reziști singur? Crezi că pe străzi e mai ușor să nu bei?

Și atunci mă lovește cu privirea aia pe care am văzut-o de fiecare dată când l-am rugat să se lase, dar acum nu e vorba de alcool, acum îmi spune că vorbesc degeaba, că faptul că nu va veni cu mine e la fel de sigur ca cel că va continua să bea. Încăpățânarea asta a lui care ar fi trebuit direcționată în altă parte, voința asta conștientă și de neclătinat pe care am încercat s-o trezesc de peste zece ani, acum e pusă în slujba de a-mi omorî al doilea om care mă ține de mână sub bradul acela suspendat în timp. Aceeași furie pe care am simțit-o când asistentele nu m-au lăsat s-o mai țin o oră de mână pe mama îmi vibrează acum în fiecare mușchi. Și, ca și cum m-a citit, îmi zice:

— O să mergem amândoi la ea, da’ nu pot s-o las să mă vadă iar așa. Lasă-mă un timp.

În liniștea umplută de vânt și pocnituri de lemn ars își face loc un strănut care ne scutură de intimitate pe amândoi. Îmi dau seama că în întuneric, sub piramida de fierătaie, e grajdul calului lui Lică. Măcar animalul ăsta nu simte greutatea de deasupra lui care l-ar putea strivi în orice moment. Eu da. Pășesc către tata, îmi apuc scaunul și-ncep să-l trag spre poartă. Pentru vreo doi metri pare că tata se va lăsa dus pe roți ca un pacient înapoi în salonul său, dar se ridică și îmi evită privirea. Îl înțeleg și asta mă înfurie și mai mult. Înțelegerea mi-a dăruit mereu numai neputință.

— Cheia o ai. Vii când o să mori de frig. Ține-ți telefonu’ încărcat. Bani n-o să-ți dau, doar mâncare și haine.

De la tata mai aud doar un vag „spune-i fetei că-mi pare rău”, dar nu știu la ce se referă. În fața casei mă așteaptă de la o distanță sigură SpongeBob care-mi cere, nu prea convins, 50 de lei pe scaun. De gard văd atârnat un tirbușon și-l bag în buzunar. Ies pe poartă și-mi dau seama că dacă voi continua să-l trag după mine se vor strica roțile. Am cam un kilometru de mers. Înainte să-l iau în spate mă uit la telefon: cinci apeluri pierdute de la Dalia. A, da, fata de care zicea tata, cea cu care am crezut o bună bucată de vreme că-mi voi împărți viața și cu care ar fi trebuit să gătesc în seara asta.

— Alo?

— Iulian, aștept la ușa ta de-o oră și! Dacă nu-mi deschidea o femeie de la parter aș fi stat în frig! Ce naiba se-ntâmplă? De ce e un batic negru deasupra ușii voastre? Unde ești?

— Ce batic negru?

— Eu te întreb ce se-ntâmplă și tu mă-ntrebi de batic.

— Ajung acasă în douăj de minute, că am ceva de cărat. Dacă vrei să ne vedem mai devreme ia-o pe Cătinei spre 1864 și ne întâlnim la jumătate. Îți zic când ne vedem, da?

— Dar…

— Dalia, nu pot acum, îi zic și închid. Iau scaunul în spate și încep să-mi număr pașii. Mă liniștește. Dacă e un lucru pe care tata m-a învățat, în afară de a cumpăra mai ieftin din supermarket prin schimbarea etichetelor, este acela că oamenii nu se schimbă. Ai fi spus că un om care mi-a arătat timp de două decenii că nu se schimbă m-ar fi pregătit pentru a accepta că nici iubita mea nu se va schimba. Și nu e chiar așa de greu de acceptat că cineva care-ți face tot timpul rău nu se va schimba, dar cum rămâne cu cei care-ți fac destul rău, dar și o cantitate deloc neglijabilă de bine? Câte aspecte ale vieții trebuie ca tu și cu iubita ta să priviți diferit până când sexul nu mai este suficient pentru a umple crăpăturile? Dacă într-un an ea mi-a spus că ține la mine de 22 de ori și că mă iubește de 2 ori, mi-a gătit de 11 ori, s-a asigurat că nu mi-e frig de 8 ori, mi-a luat 2 cadouri, m-a ascultat răbdătoare de 18 ori, a râs neprefăcut la glumele mele de 179 de ori, a arătat curiozitate reală pentru interesele mele de 14 ori și a vrut să-mi dau drumu-n gura ei de 113 ori, dar în același timp s-a întristat de 22 de ori când i-am spus că Dumnezeu nu există pentru mine, a fost sadică în 49 de momente în care aș fi avut nevoie să fie caldă, nu a citit nicio carte pe care i-am dăruit-o, a insistat de 47 de ori să-mi vorbească despre divinități, deși eu i-am spus că aleg să fiu ateu, și-a arătat dominanța asupra mea și a fost rece de fiecare dată când am ieșit cu alți oameni, în 42 de momente în care am avut mici succese m-a privit mai mult ca pe o competiție decât ca pe un partener, deși nu m-a înșelat, a acceptat 5 cadouri din partea altor bărbați fără a le spune că e într-o relație. Cât valorează un gest din care scazi alt gest? Cum faci calculul?

Deja la pasul 293 nu mai pot, dar mă forțez să-l fac și pe 294 fiindcă mă simt mai bine dacă e par. E greu scaunul, dar măcar am pe ce să mă odihnesc, așa că-l las în mijlocul trotuarului, mă așez pe el și-i reglez înălțimea exact cum îmi place. Cocoșul metalic din grădina cu cele mai multe lalele pestrițe primăvara nici nu apucă să se învârtă de șase ori că deja o văd pe Dalia prin folicula subțire de ceață care s-a lăsat. A mers repede. Mi-ar fi plăcut să întârzie câteva săptămâni. E îmbrăcată în paltonul roșu cu model scoțian, iar fiecare pas pe asfalt trimite o undă de șoc în buclele roșcate care saltă câte patru centimetri în aer. În timp ce o aștept pe scaun să parcurgă acești ultimi 30 de metri, simt pentru prima oară că energia ei sexuală nu mai are putere asupra mea. Stau cu coatele pe genunchi și cu mâinile împreunate de parcă întreaga stradă e biroul meu. Faptul că nu mă ridic o neliniștește și o face să ezite.

— Deci? mă întreabă în final.

— Tata mi-a vândut lucrurile pe băutură și acum refuză să se-ntoarcă acasă. Zice că vrea să trăiască pe străzi, să nu-mi mai distrugă viața.

24. Pentru a 24-a oară s-a uitat la mine când i-am spus ceva grav ca și cum i-aș fi adus la cunoștință că am rămas fără cuburi de gheață în congelator.

— Da’ nu-nțeleg ce-i cu scaunu’.

— Mă întorc de la Lică, un țigan prieten d-a lu’ tata, nu-l știi tu. Era și el acolo și mi-am luat scaunu’ înapoi.

Își scoate telefonul și-l pune la ureche.

— Ce faci?

— O sun pe Flo, să văd dacă are timp de noi. Îi zic că e urgent.

— Dă-mi-o mie, că-i explic mai bine, o rog și mi-l întinde. Închid apelul și-nchid și telefonul. Bă, tu te-ai țăcănit la cap? o întreb în timp ce-i țin în mână telefonul. Mă privește șocată. Nu i-am mai vorbit așa niciodată. Ce să fac eu, mă, la Florina?

— Poate nu pentru tine. Poate e pentru el, pentru tatăl tău. Poate că dacă l-ai fi dus când ți-am spus, n-ai mai sta acum pe un scaun în mijlocu’ străzii!

Mi-a dat exact ce aveam nevoie ca să nu mă simt vinovat. Mă las pe spate și-ncep să mă leagăn înainte și-napoi.

— Bună, Florina. Tata e alcoolic. Aș vrea să-l aduc la tine pentru o ședință metempsihotică în care să vedem ce a fost el în alte vieți. Uuuu, ia uite! În asta ați fost un criminal în serie, domnule Narcis! În asta ați exploatat 32 de virgine! Prin energie chackrică și ajutorul divin a 38 de divinități din 12 religii o să vă vindecăm eurile trecute și-o să ne conectăm la… copacu’ vieții! exclam și mă rotesc cu scaunul. Gata, am terminat, vă costă 230 de lei această ședință. Reveniți pentru următoarele 124. Nu-i așa că acum nu mai simțiți să beți Mona? o întreb și-i zâmbesc forțat. Îi întind telefonul și văd o lacrimă care cel mai probabil e de la frig.

— Iulian, nu mai pot, îmi spune și începe să pășească în direcția gurii de metrou. Mă întorc cu spatele scaunului spre ea și-l împing cu picioarele până îi ies în față.

— Tu nu mai poți? Tu nu mai poți. Ce nu mai poți?

Se oprește și se uită la mine ca la un nebun, deși am folosit exact terminologia verișoarei ei, ghid spiritual.

— De câte ori ți-am spus, mă, că nu cred în căcaturile astea? Bine, nu ți-am zis-o chiar așa, să nu te rănesc, dar dacă știi că nu cred în Dumnezeu, de ce insiști? De ce dracu’ nu mă lasă oamenii să nu cred în nimic? Ia uite cum se uită. Ce? Nu sunt eu bărbatul pentru tine? Nu sunt eu partenerul potrivit în călătoria ta spirituală? Dă să plece, dar mă ridic și îi iau mâna. Mă, tu nu vezi cum vii acasă? Mă rog, la cămin. Tu nu vezi că după ce asta îți spune că ai masacrat nu știu câți oameni în nu știu ce război din altă viață, ești distrusă? Tu te duci acolo să te vindeci și ți se pun în cârcă vinovățiile a 30 de fantome. Crezi că e sănătos? Că dacă tu crezi că e sănătos, înseamnă că eu sunt nebun. Zi ceva!

— Iulian, tu nu ești deschis și eu nu mai pot. Am obosit, îmi spune și-și retrage mâna.

Adevărul e că și eu obosisem. Mă obosiseră moartea mamei, tata, scaunul și femeia asta timp de un an. Simțeam că în relația noastră ea a vorbit ca o pasăre liberă, iar eu am tăcut de teamă să nu-i stric cântecul. Și după toată oboseala de la faptul că n-am spus ce am gândit, să văd că ea e cea care pretinde monopolul asupra oboselii, de parcă eu aș fi un copil dificil și ea maică-mea care se dă bătută, mi-a dat o energie de a distruge tot ce am ocrotit până-n acel moment. O energie care mă speria și care-mi plăcea.

— Peste două mii de lei ai dat, proasto, pe pietre și cristale care la mine-n facultate și pentru orice om normal sunt doar minerale și căcat de dinozaur presat! A erupt un vulcan acum milioane de ani și voi vă puneți magmă răcită pe frunte și credeți că sunteți în comuniune cu… sfântu’ Spiridon sau că vi se aliniază chakrele din animeuri!

Nu am ridicat niciodată mâna asupra unei femei, dar am ridicat acum cuvântul și simțeam că e la fel de grav, că o învinețesc cu fiecare sunet, că o voi face să plece și să nu se mai întoarcă și foarte bine, că eu eram cel abuzat. Abuzat de absurditățile ei, cea care acum își ferea privirea, să nu-mi dea satisfacția de a vedea efectul cuvintelor mele. M-a ocolit și a grăbit pasul, ca un preot învins care se îndepărtează de un eretic.

— În loc să dai banii ăștia pe un psiholog, în loc să-i spui lui că turna tac-tu benzină pe mă-ta, tu te duci la escroaca aia! Pariez că și acuma tot acolo te duci! O nebună-i spune unei nebune că iubită-su e nebun! mai apuc să-i strig până o înghite ceața.  

Nu știam eu exact cum ar fi ajutat-o un psiholog, că și eu fusesem doar la zece ședințe gratuite oferite de un ONG, dar știam că și o discuție cu nevasta lui Lică i-ar fi făcut mai mult bine decât să-și caute răspunsurile în alte vieți. Nimeni din jurul meu nu vrea să fie salvat și eu mă încăpățânez ca prostu’ în loc să salvez scaunul ăsta de ploaia care începe să picure și să spele ceața. Nici nu-i mai simt greutatea pentru restul drumului, nu-l las jos nici când urc scările, dar când ajung la etajul 4 și văd baticul negru atârnat în pioneze deasupra ușii mele, mă opresc. Îl smulg, cobor la parter și când să dau să-i bat lu’ tanti Leontina deschide ea, îmbrăcată în negru, cu un teanc de lumânări în mână.

— Ce faci, măi, dragule? Isprăviși deja? La Parohial l-au îngropat? Că nu mi-a răspuns părintele Istodor la telefon și acum veneam și eu.

Îi întind baticul.

— Păi ce să vezi, tanti Leontino, că n-a murit. Îl știi pe Lică?

Scapă baticul.

— Nu-l știu, nu! De ce?

— Un prieten de-a lu’ tata. S-a-mbătat și mi-a zis c-a murit, da’ n-a murit. Stau și petrec amândoi că e ziua de naștere a calului lu’ Lică. Zi și tu dacă nu s-a-mbătat!

Se uită prin mine ca prin sticlă, de parcă în spatele meu ar vedea ceva mai important. Poate crede că eu sunt cel beat.

— Ai auzit, da?

— Da, repetă încet.

— Seară bună, îi zic și încep să urc scările. Din spate mai aud doar cuvântu’ de cioară în suflet e smoală. Când mă întorc, ușa e deja închisă.

Oboseala asta a Daliei, justificată în ochii ei și absurdă în ai mei, a rupt o barieră pe care mi-o pusesem și acum mă simțeam liber să fac rău, dar nu rău de dragul răului, ci rău ca să-mi fie mie bine. Trebuia să-l ajut pe tata. Auzi, să-l duc la Florina, să-i dea ăleia sute de lei să-i spună că strămoșul lui a fost Bacchus, asta l-ar fi reparat!

Spațiul, fără lucrurile luate și fără hoțul lor, mă făcea paradoxal să par chiar mai bogat decât atunci când era plin. Părea garsoniera minimalistă a unui tip woke care aplică principiul japonez Danshari și admiră farmecul spațiului gol. Păstrez doar un raft de cărți, am o slujbă online, meditez pe rogojină și călătoresc câteva luni pe an, asta părea să spună despre mine și i-am fost recunoscător.

Nici nu-mi mai era foame. Mă hrănea relația asta moartă, furia că ea a putut fi posibilă. O tipă de la Litere o ia pe scurtătură prin holul de la Geografie și dă peste un tip care studiază singura rocă vulcanică din regiunea Pozzuoli din Napoli adusă în România. Nu mă așteptam să cuceresc o fată explicându-i cum această rocă produce în contact cu apa o reacție chimică ce face din betonul roman unul din cele mai rezistente materiale de construcție din lume și tocmai de aceea găsim și azi numeroase construcții romane care nu au fost erodate de apă. Ce-a-nțeles ea din ce-am spus eu nu voi ști niciodată, dar mă gândesc că imaginea cu mine ținând roca aceea a făcut-o să creadă că eu nu studiez doar proprietățile ei geologice, ci și pe cele spirituale. Învăț despre pietre, deci probabil și comunic cu ele. I-a fost greu să accepte contrariul și mie mi-a fost greu să-nțeleg cum, deși ea e cea de la Litere, tot eu citesc mai multă literatură. Lucrez într-o librărie care se ia mult prea-n serios, dar totuși.

Îmi deschid laptopul și Facebookul și bineînțeles că Meta a ascultat toată conversația mea cu Dalia. Reclamele care-mi apar sunt la cristale, tarot și cărți de la editura For You. Le urăsc, le îndes în fundul raftului de spiritualitate, prea sus sau prea jos pentru confortul clientului obișnuit, dar cititorii editurii ăsteia sunt dedicați și-mi vin în fiecare zi la casă cu câteva titluri. Plăcerea mea cea mai mare e să spun deși apare pe stoc, nu o avem, că a mai întrebat cineva și am căutat în timp ce-mi amintesc cum le arunc în spatele rafturilor imense unde vor fi găsite peste câțiva ani de tipul de la curățenie.

Tata are nevoie de ajutor specializat și nu știu unde să-l găsesc. Se pare că în București sunt mai multe clinici de dezalcoolizare decât aș fi crezut, dar bineînțeles că nu știam fiindcă nimeni nu vorbește despre asta. Alcoolismul e tabu, să bei e natural fiindcă și cei dinaintea ta au băut ca să suporte viața, să discuți problemele e ciudat și inconfortabil, să ceri ajutorul e rușinos și denotă că ești pizdă. Pe toate site-urile sunt scrise simptomele fizice și psihice, faptul că tata va avea parte de o evaluare, poate și de medicație psihiatrică, de terapie individuală și de grup atât pe timpul șederii la clinică, cât și în lunile care vor urma, dar prețul, pe nicăieri nu scrie prețul. N-am de ales decât să sun și, după mai multe întrebări ale doamnei de la o clinică cu recenzii bune, aflu că șederea de trei săptămâni mă va costa 7 mii de lei, plus 150 de lei fiecare ședință individuală săptămânală din următoarele luni.  

Un alt motiv pentru care îi sunt recunoscător garsonierei mele minimaliste e că nu prea am cu ce să arunc prin ea. Mi se confirmă încă o dată că sănătatea, mai ales psihică, e un privilegiu al celor cu bani. Mă fâțâi prin casa asta ca într-o cușcă, cu mâini care apucă și strâng aerul, și-mi amintesc de clanurile de cimpanzei care atacă și canibalizează alte clanuri. Ca alții să aibă fără să facă nimic și ca eu să muncesc și să n-am mă reduce la un animal teritorial de care îmi e frică și mie. Astăzi am intrat în Mega și mi-am luat mâncare fără să mă uit la preț, uite ceva ce nu voi putea spune niciodată. Astăzi am strâns din salariu minim pe economie banii pentru dezalcoolizarea tatălui meu. Ba chiar mi-au și rămas, așa că îi voi folosi pentru a-mi continua terapia și a procesa moartea mamei și relația cu Dalia. Astăzi m-am sinucis sună mai probabil.

Am adormit doar după ce mi-am imaginat că am super puteri și distrug Pământul. Nici nu vreau să interpretez de ce mă liniștește asta de fiecare dată.  

 

Sună alarma. Aș vrea ca în fiecare zi cel mai mare efort pe care sunt nevoit să-l fac este să ridic un colț al plăpumii care s-a strecurat sub mine și să-mi găsesc o poziție mai confortabilă pentru a continua să nu exist în timp ce dorm. Sunt cea mai inocentă creatură a evoluției în aceste ore și pot chiar să-mi imaginez în momentele de semi-trezie că trăiesc viața a o sută de indivizi, că acest Iulian este doar avatarul unui ratat pe care sunt nevoit să-l pilotez 14 minute pe zi, în timp ce în alte avataruri sufăr mult mai puțin, în unul sunt chiar un poet chinez din secolul IX, mă plimb pe malul unui lac din delta Yangtze, găsesc două pietre erodate în cea mai încântătoare formă, îi pun pe servitori să mi le transporte în grădină și scriu un poem despre ele.

În metrou, în drum spre slujbă îmi repet că Iulian e realitatea, Iulian e suferința și în Iulian o să-mi petrec restul zilelor până când, după 40 de ani de muncă dedicată ca librar pe salariu minim pe economie, după ce am fost întotdeauna la zi cu facturile și nu am deranjat niciun fir de păr al societății, în sfârșit pot să… mor. Cam așa îi vede șefa mea pe toți cei de sub ea. E o onoare și-un privilegiu să fii printre cei aleși ca librari. Tu ești rotița culturii românești, tu ești liantul dintre cititori și scriitori și ai puterea de a-i ridica pe unii sau de a-i coborî în obscuritate cu simpla amplasare a cărții pe raft. Să-i spui șefei mele că nu vrei ca pentru tot restul vieții tale să muți cărți dintr-un loc în altul, să cauți titluri pentru oameni care te tratează ca pe vânzătoarea de la Fornetti și să așezi scaune pentru lansările unor scriitori care se uită la tine ca la un scaun, ci că îți dorești ceva mai mult, ar fi un șoc similar cu al poporului englez dacă regele le-ar spune că nu mai vrea să fie rege.

Primul meu an la librărie a fost ca somnambulismul. Mușchii se mișcau în timp ce mare parte din creierul meu era adormit, constant înconjurat de cărți fără timp pentru a le citi și fără bani pentru a le cumpăra. Singurele lucruri pe care le asimilam erau nume de cărți și de autori, mii și mii de nume, încât cred că aș fi putut să par într-o conversație cu un om obișnuit unul dintre cei mai citiți muritori, fără să fi deschis o carte. În astfel de condiții de lipsă de stimuli, creierul caută. Al meu a găsit un scop care mi-a devenit una din puținele satisfacții ale existenței: să fac ca librăria mea să aibă cel mai mic profit posibil.

Dacă librarii ar fi niște cârtițe care se calcă pe capete în drumul lor spre Soare, atunci Soarele librarilor ar fi scaunul de la casă, singurul loc în care poți sta jos fără să fii acuzat că nu muncești, deși nu prea muncești. Lenea nu era singurul motiv pentru care voiam să stau acolo, ci pentru că puteam să le fac tuturor clienților pe care îi plăceam reducerea de 40% ca librar, adică adaosul librăriei-editură. Ni s-a specificat clar că această reducere e doar pentru noi și poate pentru vreun membru al familiei și uite așa familia mea s-a extins cu câteva mii de bucureșteni și niciunul nu a spus nici pâs. Se uitau la prețul final, își dădeau seama că era mult mai ieftin decât calculaseră și schițau o mică surpriză, temători că o să-mi dau seama de diferență și o s-o adaug la loc. Le zâmbeam cald și le vorbeam telepatic: hai să furăm amândoi de la o librărie care te jefuiește și pe tine și pe scriitor. Se simte bine, nu? Iar ochii lor îmi spuneau că da, se simte foarte bine.

Chiar eram vizitați de hoți, unii abonați. Inițial veneau ca niște clienți normali și, în timp ce se prefăceau că răsfoiesc un bestseller, își notau mental poziția camerelor de supraveghere. Reveneau când era mai aglomerat, cu hanorace largi sub care purtau body-uri în care puteau strecura și zece volume, aceleași body-uri folosite la furat de cașcaval în Carrefour. De obicei luau cărți de Drept fiindcă erau cele mai scumpe și se vindeau imediat pe OLX sau Okazii. În pandemie a fost chiar o frenezie a furtului de cărți, de zici că erau leacul de Covid, dar explicația era că măștile ne transformau pe toți în niște anonimi și e multă putere în anonimitate. Jandarmii o știu cel mai bine. Rezultatul a fost că s-au montat vreo trei camere fixate doar asupra raftului de Drept.

De când lucrez eu aici doar trei oameni au fost prinși furând. Toți au fost muștruluiți de șefa și lăsați să plece, deși o fată furase de-a lungul timpului de vreo 5 mii de lei. Când am întrebat-o de ce nu a chemat poliția s-a uitat în pământ și a tăcut, de parcă i-ar fi fost rușine s-o pună pe drumuri pentru niște cărți. Probabil ar fi văzut-o ca pe cineva care sunase fiindcă i se furase preșul de la intrare sau cel puțin asta am dedus eu, că ea n-a zis nimic. Era pe vremea când încă nu furam și simțeam o nedreptate de stahanovist când cineva ar fi îndrăznit să atingă prestigiul librăriei. Mai că i-aș fi cerut șefei să mă lase să le fac poze tuturor hoților și să le înrămez pe un perete al rușinii din librărie. Uitați, dragi cititori, hoții dintre voi. Astăzi, poza mea ar fi deasupra tuturor, ca în restaurantele care îl afișează pe cel care a reușit să mănânce o friptură de vită de 5 kilograme în mai puțin de-o oră. Sub poză, cu litere italice: Iulian, 24 de ani, peste 300 de cărți furate într-un an.

 

Se scurgeau zilele și mă întrebam de ce mai fur cărți dintr-o librărie care oricum o să-mi devină mormânt. Pot să mă psihanalizez cât vreau: n-am avut niciodată nimic, mi s-a luat, n-am fost lăsat să-mi termin laptele din biberon. Poate simțeam că furtul mă întregește și poate mă mințeam singur că nu torn într-un pahar cu fundul spart și poate-mi spuneam că dacă voi continua să torn, la un moment dat, se va inunda camera și nu va mai conta că paharul e spart. Sincer, nu-mi pasă, atâta timp cât cel de la care fur merită. Librăria cu cele mai nesimțite prețuri din București și cele mai mici salarii merita. De obicei luam doar cărți pe care voiam să le citesc sau să le fac cadou. Mi le puneam din depozit în rucsac și-l așezam degajat, ca și cum ai arunca o cârpă, pe placa de la casă în timp ce mimam o criză de tuse care acoperea fără problemă micul bipăit.

Totuși, asta nu putea să fie salvarea tatăl meu. Am încercat în zilele următoare să vând din cele furate deja, dar se întâmplase ceva cu oamenii de când cu pandemia și cu războiul din Ucraina. Poate intuind că pământul le poate fugi oricând de sub picioare și se pot trezi fără slujbă și cu facturi de trei ori mai mari, nimeni nu prea mai cumpăra cărți. Eu eram obișnuit să n-am nimic, dar alții nu. Deși postasem vreo 150 de cărți pe aceleași site-uri ca hoții de mai sus, reușeam să vând doar vreo trei pe săptămână. Anticariatele îmi ofereau 2 lei pe titluri pe care apoi le-ar fi vândut cu 40. Nu mergea.

În momentele în care Soarele de la casă strălucea deasupra altui librar, nu aveam de ales decât să așez cărți sau să reorganizez secțiuni. Nu puteam totuși să mă ating de orice. Librarii sunt animale teritoriale și cei mai vechi țineau cu dinții de literatura universală și de cea română. Am smuls psihologia și a trebuit să aleg între spiritualitate și gastronomie. Mi se făcea mereu foame privind poze cu mâncare de care nu aveam bani, așa că am ales-o pe prima. Controlează ceea ce urăști, mă gândeam.

La psihologie nu mai am ce să fac, sunt așezate și tematic și cromatic, așa că mă duc să aduc din depozit pentru celălalt. După cum dictează tradiția, iau unul și-l arunc în spatele raftului, dar ce să vezi, că nu cade. Coșul meu de gunoi s-a umplut. De curiozitate, strecor mâna și scot Constelațiile familiale. Terapie pentru suflet de Bert Hellinger. Unde am mai auzit eu de asta? La Florina, dar și în… ceva de Ruppert parcă. Iau cartea cu mine și mă duc la raftul de psihologie unde găsesc Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei de Franz Ruppert. Ce legătură poate avea mentorul spiritual al Florinei cu un psiholog reputat ca Ruppert?

Văd că s-a eliberat scaunul de la casă și pot să merg să mă prefac că muncesc în timp ce le compar. Ia să vedem ce aiurează și ăsta: Abuzul, Morala, Violul, Avortul, Rușinea, Tatăl. Ia uite, să vedem ce zice despre tată: Referitor la problema pe care o ai cu tatăl tău, trebuie să recunoști că: datorită lui ești în viață și el te-a crescut. Așadar, tatăl tău și-a îndeplinit sarcina. I-auzi, tată! Ți-ai băgat pula-n mama și de aceea îți mulțumesc. I-auzi, cică m-ai și crescut. Poate invers, Bert băiatule, poate invers. Din cinci în cinci minute mă uit la vremea de afară și la telefon, deși știu că nu m-a sunat.

Când am plecat acasă, am luat cărțile cu mine și am continuat să le compar, apoi să găsesc și altele. În mod uimitor, pentru fiecare fenomen psihic explicat de un psiholog sau un neurolog exista același fenomen comentat de tot felul de indivizi dubioși, genul de oameni care au călătorit în Tibet sau au fost vizitați de o fantomă sau au hrănit o sută de copii sirieni salvați dintre dărâmături sau au scăpat de un cancer mai mult sau mai puțin inventat. Aceste experiențe i-au iluminat, dar nu s-au putut bucura singuri de lumina ce s-a pogorât asupra lor, ci s-au simțit obligați moral (și financiar) să o îndrepte și în ochii celorlalți. Genul de oameni ca Florina. Mâine-poimâine mă trezesc că a scris și ea o carte. Asta urmează.

Tre’ să recunosc că atunci când nu o luau pe ulei și începeau să amestece noțiuni de psihologie cu Sfântul Duh, unele dintre lucrurile pe care le spuneau dubioșii ăștia erau chiar bune. Era ca și cum un preot ar fi ascultat un curs pe trauma psihică și apoi le-ar fi explicat enoriașilor cu propriile lui cuvinte și devieri. Asta făcea și Florina, numai că ea amesteca învățăturile creștine cu cele budiste, cu animismul, hinduismul, cristaloterapia și ce mai vedea ea pe la Ted Talks. Muista, câți bani face.

 

După program am făcut un ocol prin cimitir să-i pun mamei altă candelă. Liliacul de la capul ei a fost udat de ploi, așa că doar i-am șters poza în care, pe o plajă izolată de lângă Gura Portiței, zâmbește cu un cufundac în spatele ei – un instantaneu făcut de tata înainte de mutarea la București. Uneori visez cum cufundacul îi sare în cap tatei și-i țipă lasă fata! lasă fata!

Înainte să ajung acasă, mă văd cu el la Lică, gazda întâlnirilor noastre care, mai nou, îi dă o palmă pe ceafă lu’ fi-su și-l întreabă dacă o să aibă grijă de el la bătrânețe așa cum am eu de tata. Da, țigane! repetă SpongeBob și mă privește cu degetul mijlociu în nas. Ai pe mă-ta! îi răspunde Lică și-l pupă, știind că fi-su o să-i dea brânci cum i-a dat și el lu’ ta-su.

Primul lucru spus de tata a fost Am redus la două beri. Îl cred. Îl cunosc atât de bine încât pot spune ce tip de alcool a băut și în ce cantitate. Fața lui de vodcă era singura care mă speria când eram mic, deși era inofensiv. Arăta de parcă capul îi fusese tăiat în două și lipit la loc puțin descentrat. Cea de Jules Gautret aducea a actor și mă iubea cel mai mult, dar coniacul era scump și vedeam fața asta rar. Acum a băut două butoiașe de Albacher și asta e cea mai apropiată stare a lui de un om treaz, ceea ce m-a făcut să vreau să-l îmbrățișez, dar m-am oprit. Reparațiile la geaca de iarnă au ținut, miroase a Athos, e bărbierit și obrajii sunt plini. Pe scurt, nevasta lu’ Lică s-a ținut de promisiune și-l hrănește de banii pe care i-i dau din vânzarea cărților. De dormit a găsit un adăpost unde merge fără nimic asupra lui. Colegii de cameră țin lame sub limbă și ușurează de posesii pe toți locatarii temporari, chiar și pe cei care și le ascund în chiloți, dar el își lasă actele, banii (dac-o avea, nu știu) și sculele la Lică.

I-am vorbit despre clinică și m-a privit de parcă tot ce n-a mai băut el am băut eu, nu fiindcă nu crede c-ar funcționa, ci de la bani.

— Cu banii ăștia mi-aș lua o mașină break în care să dorm ca un împărat!

— Și-ai intra cu ea într-un copac.

Îi dau două perechi de șosete groase, niște produse de îngrijire și plec, deși ar mai fi vorbit. Să-l văd pe străzi, chiar și bine, mă umple de aceeași furie pe care nimic din ce fac nu o diminuează. O port cu mine ca pe un pistol cu piedica veșnic blocată.

Pe drum spre casă încerc să uit tot ce mi-a povestit. Toate strategiile de supraviețuire pe care le vede îmi trezesc o frică genetică. Degeaba, memoria mea le derulează în buclă, caută să le îmbunătățească, de parcă într-o zi o să le practic și eu: dacă fac rost de o fiolă (o folie de 10 pastile de Xanax) la 30 de lei și vând pastila cu 5 în Centrul Vechi, fac un profit de 20 de lei. N-o să mă apuc de băut, dar dacă mă îmbolnăvesc și nu mai pot să plătesc chiria? De când n-am mai stat la cămin, oriunde m-am dus, orice am făcut, până și în momentele în care intram în Dalia, în fundal o voce îmi spunea că eu pe lumea asta nu am nimic. Sigur, am niște cărți, am niște haine, am un pui în congelator, am cunoștințe, dar nu am și nu voi avea un loc din care să nu mă poată da nimeni afară. Cei care-l au mi-ar arunca un înțeleg așa cum un bărbat i-ar arunca unul unei femei agresate. Nu, nu înțelegi. Să nu ai un spațiu al tău în care să prinzi rădăcini te ține perpetuu în gardă, nu-ți poți relaxa niciun mușchi, nu poți lăsa niciun simț să se tocească, nu există pericol la care să nu te gândești și pe care să nu încerci să-l anticipezi, de parcă între tine și vânătorul-culegător din Africa subsahariană nu a intervenit nicio diferență în ultimele mii de ani. Pe amândoi vă poate târî leopardul în întunericul din afara colibei în orice moment.

 

Blocul are toate luminile stinse. Când cartela nu-mi merge, îmi dau seama că s-a luat curentul. Arunc o înjurătură care e reflectată de o alta, mai puternică, din scară. Ceva e trântit, un câine latră, tanti Leontina îmi deschide ușa și plânge. Iar s-a certat cu bărbată-su. Ecoul scării îi poartă plânsul prin întuneric până la toate apartamentele. Ușa se închide și nu mai văd nimic. Doar stau și ascult. Îmi dau seama că aici, lângă ea, e mai liniștitor decât dacă aș auzi-o de la etajul 4, așa cum atunci când plângea mama făceam tot posibilul să fiu în aceeași cameră.

— Hai să-ți fac un ceai, o întrerup și se oprește. Mai aud doar suspine și, deși nu o pot vedea, parcă îi simt umerii cum dislocă aerul.

Mă urmează cu pași nesiguri, ca un câine de la adăpost care știe de ce sunt capabili oamenii. Aprind lanterna telefonului, găsesc un set de lumânărele parfumate lăsate de Dalia și pun prin tot dormitorul. În lumina difuză, tanti Leontina pare un spirit frumos căruia i-am greșit și care a venit să se răzbune. În timp ce fierb apa în ceainicul ciobit furat din librărie îmi amintesc că tanti Leontina nu e chiar o tanti. E o gorjeancă de vreo 40 de ani despre care nu poți spune că a fost femeie frumoasă la vremea ei fiindcă se vede că această vreme n-a trecut, ci o mai lasă să păstreze acest dar încă câțiva ani. Tanti îi zic toți de la alegerea ei de a înfășura darul în basmale negre, bluze de lână cu gât, ochelari cu rame groase și ciorapi maro prin care nu se vede nimic. De câteva ori pe săptămână acest dar împachetat este depus pe podeaua bisericii din apropiere.  

Acum, în timp ce stăm pe două perne pe rogojina mea și îi torn ceaiul, ea poartă un capot subțire, are buzele roșii fiindcă și le-a mușcat, ochii verzi sunt neobturați și părul negru și lung îi curge până aproape de coapse, încât mă face să mă simt vinovat pentru toate dățile în care i-am spus tanti, de parcă ar fi fost o crimă. Înainte să mă gândesc cum păstrează Dumnezeu doar pentru el atâta frumusețe, îmi arată o piatră de-a mea pe care a ținut-o până acum în pumn.

— Ce face?

— E un aragonit din Aragon, Spania, și se formează în golurile rocilor magmatice, îi zic și observ că în tot timpul cât am fost în bucătărie a adunat la picioarele ei, ca un pinguin, pietre din anii mei de facultate și de la Dalia.

— Da, dar ce face?

— O linguriță sau două? o întreb încercând să-nțeleg ce vrea.  

— Fără.  

Mă privește de parcă am acces la niște cunoștințe pe care nu vreau să i le împărtășesc, așa că-i intru în joc.

— Este o piatră vindecătoare care te ancorează de pământ și te ajută să înveți răbdarea și acceptarea… Îți eliberează energia negativă din corp, îți susține sistemul imunitar și te ajută să dormi mai bine noaptea, îi spun și sorb imediat din ceașcă, de teamă să nu mă bufnească râsul, dar ea nu râde. Mă privește uimită, de parcă am văzut ceva din interiorul ei pe care nu l-a mai arătat nimănui.

— De unde știi că nu pot să dorm?

Tot blocul vă aude, îmi vine să-i spun. Închid ochii și îi cer să-mi dea mâna.

— Ești născută marți? o întreb, știind că, statistic, cele mai multe persoane sunt născute marți.

— Păi… da…

— Și ești zodia Leu? o întreb, amintindu-mi că o mai cheamă și Maria.

— Doamne!

Pentru prima oară în ultimul an nu-mi mai e rușine că știu datele fiecărei zodii și toate proprietățile vindecătoare ale cristalelor. Nu pot spune că n-am învățat nimic de la întâlnirile cu verișoara Daliei. Sunt genul de lucruri pe care aș vrea să le uit și nu pot tocmai fiindcă le urăsc.

— Simt că de ceva timp e un dezechilibru puternic în viața ta.

Începe să plângă iar. Îmi spune cum i-a smuls basmaua și i-a mirosit părul, ca un porc păcătos, cum a încercat să o aibă pe canapea, în pauza dintre reprize, cum i-a dat foc în cadă la ciorapi și a luat numele Domnului în deșert, că de ce merge așa des la biserică, că popii-s curvari, că ea-l iubește, dar el se-mbată și păcătuiește singur în baie ca să dureze mai mult atunci când o ia și că vrea în poziții necurate de animale și că ea s-a săturat fiindcă ce face un bărbat cu o femeie în pat e doar voința Domnului, adică împreunarea pentru a da viață, iar ei au deja o fiică la facultate cu problemele ei, așa că nu mai are rost și ar trebui să stea cuminte și să-și dedice viața ascultării cuvântului Lui. Ce să zic? Îl înțelegeam pe om. Era avocat. Aș fi făcut probabil la fel.

Ascult și cred că doar într-un semiîntuneric precum cel de sub sutană ar fi fost posibilă o astfel de confesiune. Îmi dau seama că cea mai mare parte a vieții nu l-a avut pe Domnul în gânduri, că asta e ceva relativ recent și că de aceea e bărbată-su frustrat, că el n-a luat o călugăriță acum vreo 20 de ani, dar ceva s-a-ntâmplat. Din ce-am citit, doar un sentiment copleșitor de vină, de frică sau de singurătate poate face o persoană ca dintr-odată să se îmbrace așa și să vadă doar sfinți, iar ei nu-i era nici frică și nici nu era singură. Mă rog, nu am eu chef să-i scormonesc femeii în trecut.

— Dar știi, tan… ăă, Leontina, e dovedit științific că raporturile sexuale cu parte… cu soțul reduc stresul psihologic și emoțio…

S-a aprins lumina și ea deja nu mă mai ascultă în timp ce-i listez de ce e natural ca ea și soțul ei să se fută ca doi iepuri. Cum a auzit cuvântul științific, cum s-a schimbat la față, iar acum, în timp ce-i vorbesc, citește titlurile cărților pe care le-am adus în ultima perioadă: Conștiența, Matricea divină, Viața după moarte, Biologia credinței și altele.

— Dar mai important decât atât, continui eu, e cuvântul dintâi al Domnului!

Și gata, toată atenția ei e la mine. Mă ridic, iau Biblia din bibliotecă și deschid la niște sublinieri strategice pe care le-am făcut în urmă cu câțiva ani când mă certam cu niște tipi de la Teologie.

— Ia uite, Leontina, ce spune Apostolul Pavel în Noul Testament, Epistola întâia către Corinteni, și-i citesc despre cum sexul e datoria bărbatului față de femeie și a femeii față de bărbat, cum nu ni se spune nimic despre procreare, ci doar despre fidelitate și împlinirea unei datorii sacre.

Nu știu dacă am convins-o, dar măcar e atentă, așa că plusez.

— Ai aici mai multe pietre și cristale. Pe care simți să-l atingi? Care simți că te cheamă? Aceea? Păi vezi? Ai ales piatra lunii. Ea are puterea de a reconcilia iubiții înstrăinați. Atunci când soțul tău va vrea să se apropie de tine, tu ține-o în mână și ascultă ceea ce spune. Bineînțeles că nu-ți va vorbi așa cum îți vorbesc eu, dar tu vei simți.

În timp ce pipăie piatra îi caut o carte despre cuplul în ochii lui Dumnezeu. Are tot felul de bazaconii în ea, dar măcar nu interzice sexul și nici nu-l condiționează de turnarea a zece plozi. Când mă întorc mă trezesc îmbrățișat, dar dintr-o parte, cu brațul între sânii ei. Părul îi miroase a mir și pentru o secundă simt că am păcătuit, că am primit în casa mea o vestală care dorește a se păstra pură și acum o trimit să se scalde-n plăceri, dar apoi revin la realitate. Ea e ușurată. Ia piatra, cartea și coboară pe scări cu o lipsă de rigiditate pe care nu i-am mai văzut-o.

Închid ușa și abia acum încep să mă simt cu adevărat prost. Nu am aflat care e cauza adevărată. Mi-am bătut joc. Poate că femeia nu-și poate accepta sexualitatea, feminitatea, corpul, poate că a intrat la menopauză și nu mai simte plăcere ca înainte, poate că bărbată-su e un abuzator nenorocit care o violează zilnic, iar eu i-am spus să accepte, că violu’ eliberează stresul și că așa zice Apostolul Pavel.

Îmi termin ceaiul și continui să mă întreb ce m-a făcut să mă prostesc. I-am spus ce trebuia să audă sau ce voia să audă? Ridic ceainicul să-mi umplu cana și observ o bancnotă de 200 de lei, iar binele Leontinei se dizolvă și este absorbit de binele mai mare și mai puternic al tatei.

 

Nu mai puteam să citesc, așa că mi-am petrecut următoarele seri dezvoltând un cont de Facebook și unul de Instagram. Luam texte și poze de pe alte site-uri, schimbam niște cuvinte, adăugam altele din cărțile mele și editam cu câteva programe. Mi-am făcut o mână de conturi false care postau recenzii detaliate despre cât de mult au fost ajutați de Terapia Tibetan Creștină, cât de liniștiți se simt în sediul din Cartierul Roșu și cât de recunoscători sunt. Puneam și mici critici constructive, să nu bată la ochi. 50 de lei din banii de la Leontina i-am băgat în promovare și cu ceilalți am cumpărat câteva pietre, bețișoare parfumate, lumânărele și o mică statuetă cu Buddha. De la librărie am furat un pachet de Tarot – din astea de folosesc adolescentele la petreceri – și l-am ars ușor cu bricheta până a semănat cu ceva ce mi-a lăsat moștenire străbunica. Eram pregătit. Așteptam.

Primeam like-uri, share-uri, mesaje și toate astea rezultau într-un mare nimic. Cei care mă contactau erau bărbați de peste 50 de ani care îmi povesteau de tunelurile energetice din Bucegi și mă întrebau câți ani am și dacă mami sau tati sunt cu mine în cameră. Îmi scriau și femei, nu zic nu, dar erau din alte zone ale țării și ar fi vrut să stau la taclale cu ele pe Mess ore în șir. Când Leontina a bătut la ușa mea peste o săptămână mi-am dat seama că femeile pe care le căutam eu ori nu aveau internet, ori nu știau să-l folosească.

Am continuat să discut cu ea și, deși soțul ei o lăsase în pace de la ultima întâlnire – motiv pentru care mi-a cumpărat piatra cu 100 de lei – simțeam că-mi ascunde ceva. Nu aveam nicio problemă să pălăvrăgesc vreo oră și după să-i iau banii, dar singurul mod în care nu mă plictiseam era chiar să încerc să-i rezolv problema.

Femeia era închisă și față de noul ei mentor spiritual. Nu prea povestea nimic din trecutul ei. În schimb, îmi vorbea despre diferite produse de curățat sau de igienă și efectele lor, dar am observat că de fiecare dată când fiica ei apărea în conversație fruntea i se încrețea și degetele se încordau pe piatră. A făcut-o de mai multe ori și până la urmă i-am dat în cărți. Mă uitasem la câteva ore cu Sandra Tarot pe Youtube, deci știam ce fac în timp ce nu știam ce fac. Mai întâi le amestecam până cădea una.

— Ia uite! Au căzut două! Asta e bine. Vom avea o interpretare mai amănunțită. 3 de Spade și 7 de Spade. Ele pot însemna multe, de la dezamăgire, supărare și infidelitate până la minciuni și planuri secrete, dar uită-te la ordinea în care au căzut. Da. Nu e niciun dubiu, Leontina. Cărțile îmi spun că ascunzi ceva, îi zic și-i văd ridurile cum se întorc. Luăm ziua în care te-ai născut și a 29-a carte este… Steaua întoarsă! Leontina, ce se întâmplă cu fiica ta?

Atât mi-a trebuit, că iar s-a pus pe plâns și pe cerut iertare că mi-a ascuns problema, dar că nu poate spune, că îi e rușine și că ar trebui să-ntreb cărțile, că-mi spun ele, apoi mi-a pupat mâna ca părintelui Istodor și a ieșit pe ușă. Sub ceainic erau alți 200 de lei, dar simțeam că tot n-am ajuns nicăieri. Spre deosebire de ea, mie cărțile nu-mi spuneau nimic. Am pus banii în Atlasul Americii de Sud.

 

Paginile tot nu aduceau pe nimeni, așa că mă puteam concentra doar pe ea. Înainte de a treia vizită mă gândisem la câteva strategii prin care s-o fac să se deschidă, dar în acea seară la ușa mea nu a bătut Leontina, ci o tipă de vreo 21 de ani care mesteca gumă și pe care m-am temut că a trimis-o Dalia după cristalele pe care le lăsase aici. Aveam nevoie de ele.

— Deci tu ești țeparu’ care-i citește lu’ mama-n Tarot și-i ia banii, ă?

Pentru câteva secunde nu m-am putut concentra decât asupra cuvântului „mama”. Fiica era tot ce mama nu-și dădea voie să fie: vopsită roșu burgund, fără vârfuri arse, ruj asortat, un snake-chain choker în jurul gâtului, crop top alb decoltat cu o constelație de alunițe deasupra sânului drept, blugi cu talie înaltă și sneakers albi. Nu mă mutasem de mult timp aici, dar tot mă miram că n-am văzut-o. Era leită maică-sa, doar că avea tenul mai închis, de parcă se întorsese dintr-o vacanță tropicală. M-a luat prin surprindere și nu eram pregătit să apăr ceva în care nu credeam nici eu, așa că am spus doar:

— Da, eu sunt…

A bufnit-o râsul.

— Chillax, că n-am venit să mă iau de tine, că nu mi-ar mai da mama pace. Ea m-a trimis. Pot să intru?  

A pășit în dormitor fără să se descalțe, dar nici eu nu i-am spus nimic. A început să se uite la cărțile de spiritualitate și la cristale.

— Ce de porcării… Adică scuze, nu vreau să te jignesc, dar cum poți să crezi în toate astea? Mai ești și băiat, a continuat ea până a văzut coșul de gunoi din colț și și-a aruncat guma. Imediat după, a început să caute în el, de parcă ar fi vrut să și-o ia înapoi. Nu știam cum să mă simt. Aș fi vrut să mă enervez, dar șocul era prea mare, așa că am îndrugat doar:

— Da…

N-a durat mult și a scos un sfert de măr de-l aruncasem mai devreme. A mușcat din el, atentă să vadă cum reacționez. M-am așezat pe rogojină și am privit-o de parcă în fiecare zi îmi vin străini în casă și-mi mănâncă din gunoi. Asta a cam deranjat-o, dar tot l-a terminat până la semințe.

— Dacă te uiți în spate, o să vezi și alte cărți.

Mi-a cotrobăit prin dormitor, iar eu n-am putut să fac altceva decât să privesc. Simțeam că merit, că asta era plata pentru maică-sa. Și-a luat un volum de Beckett, s-a așezat pe scaunul meu și a început să citească. Nu era cel mai rău lucru care putea să se întâmple. Am ales și eu un volum și m-am așezat pe rogojină. Am crezut că vrea să umple timpul și după să se ducă la maică-sa să inventeze ce i-au zis cărțile. Eram curios dacă chiar citește sau se preface. Ochii se mișcau și dădea paginile la timp. Eu eram cel care se prefăcea că citește. Îmi intrase un animal în casă și încă nu știam dacă e sălbatic sau nu.

Spre surprinderea mea, a citit vreo juma de oră. Fără să se miște de pe scaun a început să-mi vorbească.

— Tu ai subliniat pe ea?

— Da.

— Nu se pupă ceva. Ce ai subliniat tu aici nu se pupă cu camera asta. Din nou, no offense, și maică-mea e cu Doamne Doamne, dar nu știu. Crezi în astea? m-a întrebat și a ridicat o piatră de pe birou.

— Păi… sunt…

— Stai! Că simt ceva! O energie! și și-a dat ochii peste cap înainte s-o bufnească râsul.

De obicei aș fi râs și eu, dar era piatra mea, era camera mea. Mă uitam la ea pe scaun și mă vedeam pe mine și-mi era rușine. N-aveam nicio problemă să mă prefac cu un om care credea în astea, dar cu cineva ca mine simțeam că mă doare corpul. Ani de zile am fost judecat că nu cred în Dumnezeu, iar acum eram judecat pentru credința mea. M-am gândit s-o apăr, să militez pentru spiritualitate, că așa ar fi fost mai puțin umilitor decât să-i admit adevărul, dar nu-mi ieșeau cuvintele pe gură. Tăceam ca un prost. Am văzut-o cum începe să se simtă vinovată.

— Îmi cer scuze. Eu o să plec, mi-a zis și s-a ridicat.

— Stai. Uite, eu nu i-am cerut niciun ban mamei tale. Era pe scară și plângea și i-am făcut un ceai. Astea-s doar niște porcării pe care le studiez. Normal că nu cred în ele, i-am zis și am văzut-o cum mă privea sceptică. Am început să oftez. Da, normal că nu mă crezi, nici eu nu m-aș crede. Uită-te la casa mea cum a ajuns. E normal să crezi că aici locuiește un nebun, așa e. Ce să mai zic? Orice zic, tot nebun par.

Cred că mă privea, dar nu mă mai uitam la ea. Așteptam să plece.

— Hai, fă-mi și mie un ceai, da’ vin cu tine, să nu pui ceva-n el, mi-a zis râzând.  

I-am făcut și i-am povestit. Nu despre tata și banii pentru clinică, dar despre Dalia și librărie și taică-su și maică-sa și cum nu am putut s-o ajut fără să recurg la chestiile astea. Spre surprinderea mea, nu era supărată.

— Ești primu’ om pe care mama-l ascultă în afară de popă. Acuma știu și de ce.

N-a durat mult până ca Ania – că așa o chema – să vadă în mine un aliat cu care putea s-o vorbească de rău pe maică-sa și o făcea cu atâta naturalețe încât ai fi zis că repetă cu fiecare om întâlnit pe stradă. Că e germofobă și e în stare să-i numere firele de păr care-i cad pe parchet, că în fiecare zi e nevoită să stea cu geamul deschis ca să poată respira de tot clorul, că o urmărește pe străzi să vadă unde merge și ce face, că a-nnebunit-o cu popii și cu iadul care purifică tot, că face duș de trei ori pe zi, că tace de fiecare dată când ea e numită gunoi, că nici nu-și amintește când a îmbrățișat-o ultima dată și că tot ce-i spune e că-și distruge viitorul. Vorbea despre maică-sa deja de vreo 15 minute când am oprit-o.

 — Scuze, dar eu nu înțeleg ceva. Cine te numește gunoi?

— A. Păi tata.

Și atunci de ce-mi vorbești doar despre maică-ta, îmi venea să întreb.

— Și… știi cumva de ce?

— A! Fiindcă mănânc din gunoi.

Poate pentru că mi-am exersat prea mult expresiile faciale cu Leontina, poate fiindcă vedeam că vânează să mă șocheze, nu știu, dar drept e că m-am uitat la ea ca și cum am mai auzit asta de nenumărate ori înainte. Neînțelegând de ce nu sunt dezgustat, Ania a continuat să-mi descrie cum iese din casă cu cele mai scumpe haine și până să ajungă la metrou ia toate pubelele la rând, cum uneori nici nu se atinge de ce gătește maică-sa fiindcă afară o așteaptă un bufet suedez, mai ales pe lângă Mega, Mc și KFC, iar când vrea să se răsfețe intră cu totul în lăzile gigantice de la Lidl, unde sunt aruncate zeci de kilograme de dulciuri. Se șterge apoi cu niște șervețele umede și când ajunge acasă se schimbă. Până a doua zi hainele vechi dispar și, în locul lor, pe birou stau mereu sute de lei pentru a-și cumpăra altele.

Fără să schițez vreo surpriză, am încercat să aflu rațiunea din spatele alegerii ei. Deși insista să-mi povestească despre cât de multă mâncare încă bună aruncă Kaufland în loc să doneze săracilor, satisfacția cu care descria frica mamei atunci când ajungea acasă murdară sau când o prindea pe stradă scormonind într-un coș m-a dus repede la concluzia că nu ecologismul era explicația. Acum nu-mi mai rămânea decât să aflu de ce-i plăcea s-o sperie pe maică-sa.

— Mersi, chiar m-ai ajutat! mi-a spus Ania și s-a ridicat, deși doar am ascultat-o. De la mama. Îmi întinde bancnota de 200. Fă tot ce poți cu ea.

A ieșit pe ușă și nu mi-am dat seama dacă chiar credea că o ajut pe maică-sa sau era bucuroasă că o înșelam și-i luam banii.  

 

Nu a trebuit să aștept o săptămână pentru a vorbi cu Leontina fiindcă a venit în seara următoare și m-a-ntrebat dacă nu-i așa c-a intrat dracu-n fiică-sa și că asta e mânia lui Dumnezeu.

Avantajul meu era că cele două nu prea își vorbeau, așa că ce nu aflam de la una, aflam de la cealaltă. Așa am descoperit că Ania era studentă la teatru și că taică-su spunea tuturor vecinilor care o vedeau în gunoaie că face repetiții pentru o adaptare din Mizerabilii. Ca să nu aibă lumea ce zice sau să nu se afle la serviciul lui, îi dădea bani să-și ia cele mai scumpe haine, că doar o fată îmbrăcată așa n-are cum să n-aibă ce mânca, cu siguranță și-o fi pierdut vreo brățară de caută-n gunoi. Toate astea se întâmplau cam o dată pe săptămână de vreun an încoace. Taică-su a încercat să dea mită și s-o interneze pe ascuns la Obregia, dar n-a reușit. Leontina s-a refugiat în pomelnice, lumânări și cărți de rugăciuni. Când astea n-au funcționat, a ajuns să aibă încredere în mine. Mă simțeam depășit.

După multe ședințe în care cu Leontina am folosit toate trucurile ezoterice pe care le-am găsit pentru a-mi spune ceea ce simte cu adevărat, iar pe Ania doar am ascultat-o și am acceptat-o, mi-am dat seama că totul pornea de la tată. Nu-și iubea fiica dinainte ca ea să se apuce de mâncat din pubele și i-o arăta la fiecare beție. Cuvinte ca murdară, jegoasă, contaminată răsunau în casa lor încă de la majoratul Aniei. Ceva s-a întâmplat atunci, dar n-am putut afla ce. Ania nu știa, iar Leontina spunea doar ne-a vizitat dracu’ cel negru, deși am amenințat-o cu toți zeii pământului să-mi dea mai multe detalii. Nu e ca și cum puteam să-l chem pe el și să-l întreb de ce nu-și acceptă fiica: Bună ziua, domnule avocat abuzator. Eu sunt Iulian, un librar ateu care practică spiritualitatea pentru a strânge bani pentru dezalcoolizarea tatălui său.

Culmea era că nimeni nu-l învinovățea pe el, totul cădea în capul Leontinei. Ok, deci tatăl își face fiica să se simtă ca un gunoi, fiica o ia la propriu, iar mama nu o protejează. Inițial am zis c-o fi vorba despre sex, că s-o fi culcat cu cineva sau cu mai mulți și a aflat taică-su, dar Ania a avut iubiți și asta nu a fost vreodată o problemă pentru familie. Era altceva și îmi scăpa. Ajunsesem atât de frustrat încât, cu riscul de a-mi pierde venitul, i-am sugerat Leontinei un psiholog. M-a privit ca pe un câine care latră la mașina de spălat. Nu a mai trecut pe la mine vreo două săptămâni, jignită că o trimit unde merg doar nebunii.   

Gunoiul unuia, comoara altuia, pentru că asta a ajuns să însemne Ania pentru mine. Nici nu-mi era greu. Când îmi intra în casă mirosea a citrice și n-avea nicio pată. După ce a văzut că nimic din felul ei de a fi nu mă șoca, a renunțat la a mai încerca. Îmi citea cărțile la rând și era atentă să nu rămână datoare cu nimic. Am numărat până la 58 momentele în care această străină a fost tandră și apoi m-am oprit pentru că nu aveam ce lucruri negative să scad. Cu ea părea să nu mai fie nevoie de niciun calcul. În timp, mi-am dat seama că toată afecțiunea pe care mi-o dădea mie se scădea din cea pe care ar fi trebuit să și-o dăruiască sieși. Ania era locul în care complimentele mureau și masochismul dansa pe mormântul lor. Purtam o discuție plăcută și din senin mă lovea cu un nu merit să trăiesc.

Alteori, recunoștea și ea că nu-i deloc plăcut să caute în mizeria aia, că îi e teamă de sănătatea ei și că dacă ar vedea-o colegii de facultate, ar afla și profesorii și ar discrimina-o. Nimeni n-ar vrea să se uite la profeția actorului care moare de foame. Deși crezuse inițial că o face doar ca s-o enerveze pe maică-sa, că e o alegere, ne-am dat seama amândoi că nu se poate opri, că simte că merită să mănânce din gunoi, să se pedepsească. Asta m-a făcut și pe mine să mă întreb dacă pot să nu mai fur cărți o lună întreagă și am descoperit că nu pot. Imediat cum simțeam o nedreptate, voiam s-o pedepsesc. Oriunde vedeam un om detestabil, primul lucru la care mă gândeam era ce să-i fur.  

Așa am început amândoi să citim despre dependențe și am aflat că e mai ușor să înlocuiești o dependență cu alta decât să te lași. Nu știam ce să facem cu informația asta. Nu e ca și cum voiam să ne apucăm de băut.

 

Îi povestesc și tatei lucrurile astea. Ajută să știm că nu suntem singura familie disfuncțională. Se uită la foc și repetă săraca, săraca, nu știi la cine lucrezi în casă. Lică, care face glume sexuale și la un priveghi, se schimbă la față și începe să bage-n foc lemn după lemn. După ce le termină, ridică liniștit scaunul pe care a stat și dă cu el de pământ până-l face bucăți. Verigheta-i sare de pe degetul ciung.  

— Bă, Lică! Te-ai luat prea mult, dă-o dreacu’! îi zice tata.

— Dă-l în Hristos pe gheață, că n-ai văzut că se legăna cu mine? Cădeam și-mi rupeam spatele! zice și continuă să hrănească focul cu oasele scaunului.

Nevastă-sa iese din casă, ridică verigheta de pe beton și începe un aoleo, dar îi vede fața și fuge înapoi. Alți bețivi mă fac să mă simt recunoscător pentru al meu, blând indiferent cât are la bord. Problema lui e că-i furaseră geaca cât a fost la dușul comunal.

— Și de ce naibii nu vii la mine să faci duș dacă tot nu-ți au ăia grijă de lucruri?

Stă înfășurat într-o pătură de la Lică și tace. Insist să ia geaca mea, că eu mai am una acasă și oricum ajung repede. Îi dau bani de mâncare țigăncii și, înainte să plec, îl iau deoparte pe SpongeBob, care acum e Spider-Man. Îi pun în mână câteva sute de pliante alb-negru cu Terapia Tibetan Creștină și îi zic să le bage pe sub toate ușile din cartier, mai ales la babe și, unde nu poate, să le lase în cutia poștală. Îi dau 30 de lei și îi zic că-i mai dau încă p-atât după ce termină, că-l controlez și nu-i dau dacă n-a făcut treabă bună.

— Da, bossu’ meu, la toate babele bag, pe controlatelea!

Pe picior de plecare, mă cheamă Lică și pentru câteva secunde cred că o să mă certe că l-am angajat pe fi-su. Înainte să-mi vorbească, se freacă cu bicarbonat pe dinți.

— Iulică, tu să… tu să ai grijă de fata asta, că ea n-are pă nimenea… și mă-sa… Io știu că ești băiat serios, da’ să n-o necinstești dacă nu ești serios!

— Da, nea Lică, da. Hai, hai să te odihnești.

— Bucata-nghițită nu mai are gust…

Îmi e al dracului de frig, dar dacă alerg tot kilometrul o să mă-ncălzesc și n-o să mă prindă răceala. Pe la jumătatea drumului zăresc unul din cei care adună sticle din pubele să le ducă la reciclat, dar, pe măsură ce mă apropii, blugii cu talie înaltă și lanț lateral îmi spun că cea care stă aplecată e Ania. Mă uit la ea cum plânge și caută cu un șervețel în mână. Nu simt nicio repulsie, doar afecțiune și neputință.

— Unde ți-e geaca? O să răcești, îmi zice.

— Ce ți-a spus acum?

Nu-mi răspunde.

— Hai să-și fac un ceai, îi zic și o iau de mână.

— Nu! Sunt murdară! Sunt un gunoi! îmi zice și-și trage mâna.

— Astea sunt vorbele tatălui tău. Tu ai alte vorbe. Hai acasă.

— Am zis nu.

— Ok, atunci rămân și eu, îi zic și încep să mă uit prin tomberon. Ai găsit ceva bun?

 Plânsul i se amestecă cu râsul, dar parcă tot plâns e.  

— Măi, o să răcești. Sigur ești ok cu mine?

O iau de mână și plecăm.

 

I-am făcut ceaiul Aniei, chiar dacă nu l-a băut. Începând cu seara aceea am aflat amândoi, cam stângaci ce-i drept, că e posibil să pedepsești și să fii pedepsit în același timp în care iubești, sau cel puțin asta am crezut eu. În dățile în care Dalia mă enerva cu spiritualitatea ei, simțeam să fiu agresiv și mă descărcam în sex. O dominam de parcă asta ar schimba-o, de parcă violența i-ar reseta credințele și felul în care vedea viața. Nu-i plăcea și se uita la mine ca la un străin. Ania, din contră, nu înceta să găsească feluri în care să o înjosesc și-mi refuza blândețea. Drumurile ei până la gunoi au fost înlocuite cu episoade compulsive în care eram nevoit să inventez programări la doctor ca să pot pleca de la librărie și să o facem în nu știu ce baie publică. Rareori se întâmpla în pat fiindcă trebuia să fie cât mai inconfortabil posibil pentru ea.

Nu mai simțeam nevoia să fur. Reușisem să înlocuim dependențele, dar nu era neapărat mai bine. Eram obosit tot timpul și mă forțam să fiu agresiv. Da, îmi plăcea să pedepsesc, dar nu pe ea și nu la nivelul ăsta. Slăbisem și, când mă întâlneam cu tata, părea că el e cel care strânge bani pentru dezalcoolizarea mea. Leontina, în schimb, era fericită că fiica ei nu mai mănâncă din gunoi și nu știu dacă datorită recomandărilor ei sau pliantelor lui Spider-Man, dar câteva femei de peste 40 de ani din cartier au început să mă viziteze cu cele mai diverse probleme. Fiul Marinei mânca doar alimente de culoare albă și nu mai știa ce să-i facă, Alexandra era depresivă fiindcă a renunțat la carieră pentru a fi casnică, fiica Alinei, plecată în Portugalia, refuza să-i mai vorbească, tanti Gica avea coșmaruri de când l-a văzut pe nea Aurel cum merge în parcuri cu grâu în buzunare, culege porumbeii de pe jos ca pe niște legume, le sucește gâtul și-i mănâncă cu mujdei, soțul Minodorei avea erecție doar dacă îl punea pe genunchi și-l bătea la fundul gol ca pe un bebeluș. Am încercat să fiu serios la ultima, dar m-a bufnit râsul și am pierdut-o pe Minodora.

Chiar și așa, aproape nu mai aveam timp liber. Treptat, s-a umplut fiecare seară a săptămânii cu câte o persoană. Cei mai mulți din oamenii ăștia aveau nevoie fie de un doctor, fie de un psiholog, dar nu degeaba ajungeau la mine. Le era frică chiar și de simpla menționare a acestor posibilități. Să mergi la ei însemna că ai o problemă, să vii la mine însemna că ești în căutare de răspunsuri și mai ales de iertare. Pe primele le găseam în cărți și pe net, cu unele mă sfătuia Ania, le amestecam cu niște practici terapeutice și mistice și le relevam cu întârziere, mai ales celor despre care știam că l-au plătit cu alcool pe tata.

Unele cliente m-au învățat repede că acceptarea anumitor comportamente mai mult ca pe un dat al circumstanțelor decât al intenției poate elibera și cele mai chinuite conștiințe. Uite, dacă labradonitul și-ar fi schimbat culoarea la atingerea ta, atunci vina pe care o simți ar fi fost justificată, dar nu a făcut-o, pentru că nu simte niciun păcat. Adevărul e că tu nu știai că bărbatul cu care te-ai culcat era verișorul tău atunci când ai făcut-o. Nu contează că împărțiți o parte din sânge. Nu ai crescut cu el, nu ai amintiri cu el, nici nu ai știut că e parte din familie. Pentru tine era egal cu orice alt străin. Și tocmai de aceea faptul că ai avut orgasm a fost și e natural. Dumnezeu a creat corpul bărbatului și Dumnezeu a creat corpul femeii. Dacă el nu ar fi vrut ca noi să simțim plăcere, atunci nu am fi simțit-o. Acum aș vrea să închidem ochii și să detensionăm toate părțile corpului. Căutăm orice încordare și o lăsăm liberă, mușchii noștri sunt moi și relaxați. Așa sunt ei mereu când te afli în grădina din copilăria ta, locul în care te simți cea mai împăcată, în care ești în siguranță. Simți asta? Cum briza îți răcorește pielea gâtului? Cum picioarele atârnă libere pe banca de lemn, în aer e miros de iarbă și pământ, o pasăre îți cântă doar ție, deasupra ta copacii se leagănă. Într-o parte și în alta. Într-o parte și în alta. Din nou și din nou. Atât de multă pace. Te simți foarte împăcată cu alegerile tale. Nu sunt greșite sau corecte, sunt experiențe. Data viitoare când îți vei aminti de Ionel, îl vei privi ca pe orice alt bărbat care a trecut prin viața ta la un moment dat. A fost și a trecut și tu ești împăcată. Îți vine să te îmbrățișezi, atât de mult te iubești. Paginile Atlasului se umpleau. Aconcagua, Salcantay, Tupungato, toți munții Americii de Sud erau acoperiți de lei.  

 

Pentru prima oară am intrat în Mega și nu m-am mai uitat la prețuri. Mi-am luat tot ce am vrut și am petrecut cu Ania ca doi șamani răsfățați de săteni. Când am vrut s-o facem și nu mi s-a mai sculat de la oboseală, am zis că e timpul pentru o schimbare. Nu mai puteam să fac față și cu cititul și cu librăria și cu sexul și cu ședințele. În ultima săptămână am fost chiar nevoit să refuz trei cliente din lipsă de timp.

M-am gândit la ce să-i spun șefei mele și mi-am dat seama că adevărul ar afecta-o cel mai mult. Bineînțeles că nu m-a crezut că niște femei mă plătesc pentru o oră de spiritualitate cât fac la librărie în două zile, dar asta nu mi-a răpit plăcerea și am ieșit de acolo cu un sentiment de libertate pe care doar banul ți-l poate da.   

Se înserase, dar cimitirul era încă deschis, așa că am trecut pe la mama și am început să-i vorbesc. După ce murise, i-am mai vorbit doar un an și după m-am oprit. Nu mai aveam nimic bun să-i spun și nu mă ajuta să mă plâng de tata. Măcar în moarte să nu mai vorbim despre el. De data asta, însă, mi-a vorbit ea despre el, fiindcă o candelă era deja aprinsă și pământul era săpat. Mi-a spus cum a venit în fața ei treaz, cum tremura de la sevraj când i-a plantat o glicină, cum i-a mângâiat poza și cum a plâns. La plecare a rupt o crenguță din liliacul crescut din carnea ei, ca să o aibă mereu lângă poza cu noi, în geaca mea. Cufundacul tăcea. Tare sper că mama nu m-a mințit.

În drum spre casă am trecut pe la magazin și am luat ingrediente pentru un gulaș. Ania mă aștepta în scară cu o soluție pentru a-i explica Marinei că fiul ei are o formă de autism. Când găteam, împărțeam sarcinile. Ea tăia legumele, eu mă ocupam de carne și discutam despre cele mai grele cazuri. Ele erau singurele care mă făceau să mă simt vinovat, pentru că orice ziceam sau orice încercam, situația rămânea la fel. În acele momente Ania îmi amintea de studiile din ultimii ani care spuneau că umplerea minții cu imagini pozitive ale stării de bine modifică genele și susține starea de vindecare. După doar opt ore de meditație, subiecții prezentau nivele scăzute de gene proinflamatorii și nivele ridicate de gene rezistente la stres. Adică nici nu le ajutam, dar nici rău nu le făceam. Puțin bine pe bani mulți. Când încercam să reduc numărul de ședințe cu aceste femei, se agățau de mine ca de preot, temătoare să nu le abandonez.

— Iubito, poți să pui tu astea pe masă până mă schimb și eu?

Dormitorul meu cu siguranță nu mai părea să aplice principiul japonez Danshari. Farmecul spațiului gol fusese înlocuit de misticismul kitsch care umplea orice colț cu simboluri, cristale și lumânări de toate mărimile. Singurul spațiu care a rămas permanent gol era rama cu fotografia lipsă. Aș fi putut s-o developez, dar îmi amintea de scopul meu. În seara aceea, de ramă stătea atârnat lănțișorul de la mama, iar Atlasul era scos din bibliotecă. Mi-am dat seama că mama nu m-a mințit, dar nici nu mi-a spus tot. Mi-am pus lănțișorul la gât, am așezat Atlasul la loc și am intrat în bucătărie cu un sentiment de libertate pe care doar o conștiință curată ți-l poate da.

— Lănțișor nou?

— Nu chiar. Iubito, până condimentez eu asta, ai putea să-mi cauți și mie numărul unui lăcătuș? Trebuie să schimb yala cea veche.