Povestire scrisă de Răzvan Macovei, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 11 octombrie 2020, la tema „cum ați petrecut pandemia sau cum ați petrecut vacanța de vară”.
Ain’t gonna lie, mă simt super adult că urmează să mă duc la dentist pe banii mei. Muncesc într-o firmă acum, am grijă de sănătatea mea, am avocado la copt pe pervaz și cumpăr salata la pungă. Sun la cabinet și mi se spune domnul Gostian, joi la nouăsprezece este în regulă pentru dumneavoastră?, stați o secundă, doamnă, să verific, da, doamnă, joi la nouăsprezece este în regulă, și uite așa sunt programat să mi se umble în gură contra cost. Îmi notez data pe telefon, în calendar, unde mai am trecute și alte întâlniri, responsabilități, chestii de făcut, sunt un om ocupat, trebuie să completez declarația la Fisc, să plătesc gazul, sunt un cetățean în toată regula, ce să mai, votez, semnez petiții și mă tund cu șaizeci de lei. Adio, studentul stângist falit care bea bere pe trepte la Universitate și n-are grijă de el. Bine ai venit, corporatistul cu internet banking pe telefon, care nu mai uită să se spele pe dinți înainte de culcare decât rareori.
N-am mai fost la dentist de vreo zece ani. E drept, nici n-am avut nevoie neapărat, dar de câteva luni mă cam sâcâie o măsea. Reflexul meu a fost să îndur, s-o las să treacă de la sine, dar mi-am zis că bă, acum ai salariu, ai disposable income, vorba aia, du-te la dentist să te rezolve, nu mai ești un amărăștean, ai intrat în rândul lumii acum, ai cartelă electronică cu care intri în clădiri de sticlă, unde muncești pe laptop și bei cafea gratis de la aparat, gata cu traiul precar, de ce să te doară măseaua când te îndrepți cu pași rapizi spre clasa de mijloc?
Cabinetul e într-un bloc cu trei etaje, peste drum de Parcul Tineretului. De pe trotuar arunc un ochi înăuntru și văd cum doamna dentist stă de vorbă cu asistenta, în timp ce un domn solid are gura deschisă și fața schimonosită. Dau să-mi aprind o țigară, dar mă gândesc că poate nu e ok să-mi pută gura a tutun, așa că intru direct în scară. Anticamera cabinetului e luminată excesiv, un televizor e montat în perete și rulează desene. Pe banca de așteptare stau o doamnă care completează conștiincioasă un formular și fiica ei de vreo șapte ani îmbrăcată într-o rochiță de bal, jucându-se pe telefon. După ce mă așez lângă ele, îmi dau seama că n-am salutat, dar acum e prea târziu, or fi crezând că sunt sălbatic, dar asta e, ar fi ridicol să le salut acum.
Asistenta îmi înmânează formularele, cu un zâmbet care apare și dispare instant, de parcă ar fi controlat de un întrerupător din camera de alături. Fetița de lângă mine se foiește pe loc, cu limba scoasă în colțul gurii, captivată de joc. Maică-sa o roagă să se pregătească să „termine jocul” căci „nu va dura decât foarte puțin până voi termina de completat formularul, iar atunci va trebui să plecăm, ne așteaptă tati, pregătește-te să închei, Adnana”. Încerc să mă concentrez pe întrebările din formular – Suferiți de boli cronice?, dar mă distrage tonul formal și pedant cu care mama se adresează fiicei. „Adnana, te-am rugat frumos”, „Adnana, doar ți-am explicat”. Mucoasa continuă să se joace „îndată, mama”, apoi femeia se duce să-i lase hârtiile asistentei, se îndreaptă spre ieșire, unde se oprește „te-am somat să închei”. „Ce înseamnă?” o întreabă aia mică, „știi bine ce înseamnă, haide”.
„O seară bună vă doresc!” îmi spune doamna, în timp ce ține ușa deschisă pentru fetița ei, care înainte să iasă se întoarce spre mine, își ridică rochița de margini, și, cu o plecăciune caraghioasă îmi urează „o seară deosebită!”. N-apuc să găsesc o formulă de salut potrivită și bolborosesc un „sănătate, numai bine” cam nelalocul lui, ugh, tocmai i-am zis „sănătate, numai bine” unei mucoase de șapte ani, chiar sunt sălbatic. Mă jenez și-mi cobor privirea în hârtii.
Termin de completat formularul, când doctorița iese împreună cu pacientul solid. Își ia la revedere de la el, apoi mă invită înăuntru. Are undeva la patruzeci de ani, părul șaten nevopsit, tuns scurt și pieptănat într-o parte. Pe sub halatul alb poartă un pantsuit albastru marin. Aduce a Hillary Clinton la tinerețe, mă gândesc, în timp ce mă holbez la decorul încăperii. Lemn, foarte mult lemn pentru un cabinet stomatologic. Grinzi de lemn traversează un tavan înalt, de unde atârnă o lampă de lemn. Pereți ticsiți cu poze din interbelic, înrămate în suport de lemn. Mobilă veche din lemn masiv, care se odihnește pe o pardoseală de lemn stratificat. Singurele lucruri care nu sunt din lemn par a fi scaunul pentru pacienți și, sper, instrumentarul cu care o să-mi scotocească prin gură.
Miroase ca în Cărturești. De ce miroase ca în Cărturești? N-ar trebui sa miroasă a rivanol sau a glet d-ăla de proteze? O fi de la lemn sau de la substanțele de curățat. Mă așez și îi spun ce mă supără la măsea, mă roagă să casc aaa și-mi rașchetează dantura cu o spatulă de metal, apoi îmi spune că am o carie adâncă pe care trebuie s-o plombăm. Drept în fața mea, pe perete, îmi face cu ochiul o poză alb-negru cu trei domni. Unul din ei pare să fie Andrei Pleșu în tinerețe, îl dă de gol monosprânceana aia ridicolă, alături de un Liiceanu tânăr, cu rânjetul unsuros, vasăzică arată dintotdeauna ca o ceafă de porc proaspăt perpelită în tigaie, și, între ei, cu un fes de blană pe cap, cred că e Noica. O fotografie de la Păltiniș, probabil.
„Pleșu, Noica și Liiceanu, nu?” o întreb făcându-i semn din cap înspre perete.
Cască ochii mirată, își coboară masca de pe gură și îmi răspunde înviorată:
„Da, chiar ei sunt. Să știți că nu multă lume îi recunoaște! Poza e din 1979, e făcută în fața cabanei lui Noica din Păltiniș. Pe verso e semnătura lui Gabriel Liiceanu.”
Dau din cap și zâmbesc, nu știu ce să-i răspund. Respir ușurat când văd că-și trage masca înapoi pe față și se pune pe treabă. Sondează cu oglinda, înțeapă suav cu siringa, bormașinează cu grijă și curăță mămos. Ain’t gonna lie, e chiar intim și plăcut să ți se lucreze în gură.
O trimite pe asistentă după niște materiale și mă roagă să-mi clătesc gura. Își întoarce capul spre fotografia de pe perete și continuă, parcă pierdută în reverie:
„Da, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, doi intelectuali monumentali. E un privilegiu să le fim contemporani, nu credeți?”
Asta mă lovește ca un gâdilat în talpă și încerc să-mi înăbuș râsul, dar jumate din lichid mi se varsă din gură pe tricou, iar cealaltă jumătate o scuip în chiuveta de lângă scaun. Îmi întinde un șervețel și mă fixează cu privirea, parcă așteptând un răspuns. Asistenta intră cu materialele, așa că deschid gura larg, prefacându-mă că n-am auzit întrebarea. Cred că am jignit-o, pentru că gentilețea atingerii de salon se preschimbă în brutalitate de șantier. Îmi împinge plomba-n măsea cu degetul, de parcă ar încerca să-mi bage mințile-n cap. Restul procedurii îl face pe repede-înainte, încruntată. Probabil regretă că mi-a făcut anestezie.
Îi plătesc cu cardul și o întreb dacă am voie să mănânc sau să fumez. Pare absentă, dar îmi spune că pot să fac ce vreau. În drum spre casă trec pe la Dristor și-mi iau un meniu la pachet. Scot niște cartofi prăjiți din pungă și îi ronțăi din mers cu măseaua dreaptă 2.0, de test, așa. Sunt încă sub anestezie și nu-s sigur dacă mestec gingia sau cartofii, că nu le simt gustul. Așa e când abia ți s-a pus plomba sau m-a futut asta? Scot telefonul, intru pe Insta și pun la story: „Azi mi-am pus o plombă în măsea, iar acum, când mestec, zici că mestec cu gura altcuiva.”
