Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Bogdan Răileanu la Creative Writing Sundays, pe 27 martie 2022, la tema „meserii/ ocupații/ hobby-uri”.
Cunosc durerea. Se află la câțiva metri de mine, cumpărând două halbe de bere. Una pentru mine, alta pentru el. Se întoarce la masă și se așază în fața mea. Spuma se revarsă. Durerea începe să transpire după ce dă pe gât prima halbă de bere.
Ion, vecinul meu, s-a îmbătat în seara aceea, când eu încă nu visam să mă mut la oraș. A cumpărat doi litri de vin cu banii de la femeia ce locuia vizavi. Lorina. Îl plătise pentru reparația televizorului ei. A invitat-o în atelierul lui. În încăpere, Lorina a văzut o masă ce părea a fi un dulap răsturnat. Ion lucra la un alt televizor, al unui sătean. Diamant 153. Desfăcuse capacul și pusese deoparte șuruburile. Cu un bec fixat într-o cutie de nes Amigo, legat de un fir lung și de un ștecher, încerca să lumineze circuitele. La răstimpuri, lipea cu fludor mici piese, cu un pistol de lipit învăluit în fum.
„Hai, învață-mă și pe mine!”, îl rugase. „Nu încă. Hai să-ți arăt ceva. Dacă zâmbești, mă lași să te pup!”. În câteva secunde, imaginea de pe ecranul televizorului a apărut răsturnată. Lorina a râs, văzându-i pe tovarășii de la o întreprindere cu capul în jos. O fermă cu sute de furnici mute, mișcându-se ca într-un acvariu cu pereți din lemn. Lorina a uitat de pistolul de lipit. „Așa crezuși că stau să mă pupi?”. Ea s-a mirat de televizoarele așezate unele peste altele, de parcă cineva ar fi vrut să construiască o piramidă în atelierul lui. „N-am avut timp să le repar”, s-a plâns el. „Bă, într-o zi o să-ți cadă-n cap toate astea!” În acea seară, după plecarea femeii, Ion s-a îmbătat de bucurie.
S-a întâmplat să mă întâlnesc cu el în oraș, pe o stradă din Centrul Vechi. Aș fi vrut să-i spun cum e viața mea de când m-am mutat și pe ce cheltui banii de la Metrorex. Știam că Ion mă invidia pentru că, spre deosebire de el, plecasem din sat. Lăsasem trecutul în urmă. Am acceptat invitația lui. Ne-am așezat la o terasă, cu halbele în față. Nu înțelegeam ce era cu Ion, de ce era atât de vorbăreț dintr-odată. A scos din geanta lui cu scule, de care nu se despărțea niciodată, un pachet de țigări. Printre vălătucii de fum, mi-a spus că, după căderea comunismului, vorbea mereu despre cum murise fiica lui. Fetița Lorinei. M-am gândit că se simțea singur și că nu știa cum să treacă peste pierderea ei.
Eram înconjurați de străini, beam bere rece și el tocmai îmi spunea cum, într-o zi de iarnă, a uitat-o pe fetiță încuiată în atelier. Lorina era ocupată, pregătind mâncarea și colacii pentru parastasul de 40 de zile al socrului ei. Aura se afla sub o masă, lângă tuburile unor televizoare acoperite cu un strat gros de praf. „Ce-i mai plăcea să se joace cu lămpile! Își făcea de lucru cu orice piesă se nimerea pe-acolo.” Îl strigase atunci un vecin. Ion mersese la poartă. Din obișnuință, încuiase ușa cu lacătul. A uitat că fetița era în atelier. Câteva ore mai târziu, au găsit trupul ei strivit sub patru sau cinci televizoare. Piramida se prăbușise. Fața ei era brăzdată de cioburi. Aura încercase să se urce pe cutii, să ajungă la fereastră. Îi strigase. Nu au auzit-o.
După ce m-am mutat din sat, Ion a continuat să vorbească cu mine la telefon. Nu mi-a spus, însă, niciodată de moartea fetiței. De când am plecat, nu i-am mai văzut atelierul. Știam cum arată și știam că era păcat ce făcusem acolo. Fusese ideea Lorinei să păstrăm secretul. „Tudore, el nu trebuie să știe că e fata ta! Nu acum, când îmi pusei și eu ordine în viață.”
I-am mulțumit lui Ion pentru bere și l-am condus la tramvai. Înainte să-i strâng mâna, m-am gândit să îl întreb ce mai face Lorina. Am urcat dealul Mitropoliei. Voiam să fiu singur cu gândurile mele. Am cumpărat o lumânare și am aprins-o sub acoperișul de tablă. Pe el, cineva scrisese cu cretă „MORȚI”.
